Despre promulgata Lege "anti-legionară" - recurs împotriva uitării şi necinstei sufleteşti (II)

Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob ş.c.l., promulgată de Preşedintele României, departe de a clarifica umbrele istoriei, poate provoca noi drame şi inutile tensiuni interetnice.

În prima parte a analizei noastre, v-am prezentat câteva aspecte ale Expunerii de Motive la legea în discuţie, redactată de parlamentarii liberali deputatul Gerea Andrei Dominic, ex-deputatul Scutaru Adrian George şi senatorul Antonescu George Crin Laurenţiu, Credem că am oferit suficiente argumente pentru a demonstra că această Expunere de motive este superficială, precară din perspectivă juridică şi că promovează o viziune politizată asupra unor evenimente istorice pe care specialiştii în domeniu încă le studiază, fără să obţină deocamdată nişte concluzii finale care să ofere o imagine corectă şi completă a acestora.

Legea în discuţie a fost promulgată miercuri, 22 iulie 2015, de Preşedintele Republicii. Probabil că legea va fi atacată la Curtea Constituţională, datorită numeroaselor erori anti-constituţionale pe care le conţine, atât în formă, cât şi în fond. Continuăm analiza noastră şi vă prezentăm câteva opinii despre  Punctul de vedere al Guvernului României la legea în discuţie, remis către Senat în februarie 2014.

În legătură cu această lege, la momentul când se afla încă în dezbatere, Guvernul României a formulat, în conformitate cu art.111, alin (1) din Constituţie, un Punct de vedere caracterizat, în general, prin echilibru şi judecată raţională.

O primă observaţie de bun simţ făcută de Guvern - şi al cărei conţinut pare a fi o subtilă trimitere spre lectura cursului de Drept penal, anul I de studii universitare - este aceea cu privire la modificarea titlului în sensul includerii sintagmei combaterea infracţiunilor. Juriştii Guvernului atenţionează că "potrivit normelor de tehnică legislativă, titlurile (de legi n.n.) trebuie să cuprindă referiri la fenomenele pe care actele normative doresc să le combată şi nu la combaterea infracţiunilor în general. (...) Prin urmare, fie se precizează în titlu care anume fenomen se doreşte a se combate, fie, dacă acesta este prea complex pentru a putea fi cuprins sintetic în titlu, se poate renunţa la completarea titlului, nefiind necesară, pentru atingerea scopurilor actului normativ, şi cuprindearea expresă a fenomenului dorit a se combate în chiar titlul actului normativ."

Interesantă este însă reacţia Guvernului cu privire la argumentele autorilor legii în discuţie în favoarea "introducerii în conţinutul infracţiunilor cuprinse de acest act normativ, a ipotezelor privind Mişcarea Legionară, precum şi a definiţiei Holocaustului pe teritoriul României". Juriştii Guvernului consideră că "se impune consolidarea argumentelor pentru care se formulează propunerile din iniţiativa legislativă". În legătură cu Mişcarea Legionară, în Punctul de vedere al Guvernului României se face precizarea că "activităţile de origine legionară (alături de sorginte comunistă, fascistă, rasistă, antisemită, revizionistă sau separatistă) fac obiectul prevederilor art. 3 din Legea nr.51-1991 privind Securitatea Naţională, însă includerea lor în sfera ameninţărilor la adresa securităţii naţionale nu determină calificarea, per se, a acestor fapte ca fiind infracţiuni. Dacă s-ar adopta acest raţionament ar trebui, pentru identitate de raţiune, să fie incriminate şi acţiunile de origine comunistă, meniţionate şi acestea în enumerarea de la art. 3 din Legea nr.51/1991".

Este imposibil să nu observăm că autorii liberali ai legii în discuţie au omis - extrem de bizar pentru o ţară care încă suferă efectele deceniilor de dictatură comunistă - să pomenească organizaţiile şi simbolurile comuniste. Bizară omisiune, în condiţiile în care dictatura comunistă a guvernat sângeros şi criminal, vreme de 42 de ani, Naţiunea Română - evident că pentru o perioadă de timp cu mult mai îndelungată decât dictatura legionară şi cu efecte sociale, economice şi politice cel puţin identic, dacă nu chiar mai grave!

Juriştii Guvernului României adresează o critică şi în legătură cu invocarea, în Expunerea de Motive la legea în discuţie, a unei decizii emisă de Secţia I-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - care statutează specificul legionarismului ca parte din familia mişcărilor fasciste - atenţionând că această decizie nu are caracter juridic de reglementare.

În legătură cu introducerea unei definiţii a Holocaustului pe teritoriul României, Guvernul subliniază faptul că aceasta "are drept consecinţă, în plan juridic, limitarea noţiunii, faţă de conţinutul Holocaustului, reflectat deja în lit. d) a art.2 din Ordonanţă." Totodată, juriştii Guvernului atenţionau că în definiţia respectivă (aşa cum era formulată la acel moment n.n.) se făcea referire doar la perspecuţia sistematică şi anihilarea evreilor, populaţia rromă fiind omisă. O astfel de omisiune - mai ales că Istoria oferă statistici care demonstrează că ţiganii români au fost victime ale Holocaustului comis de autorităţile româneşti într-un număr cel puţin egal, dacă nu chiar superior cu cel al evreilor - întăreşte suspiciunea că autorii legii în discuţiei au scris textul de lege pe genunchi şi după dictare, cu o grabă şi superficialitate care jignesc până şi memoria victimelor Holocaustului.

Reacţia Guvernului - deşi de o prudenţă impusă de zgomotul de fond al isteriei anti-legionare provocată fără sens, la acel moment, de câteva grupuri de interese, acompaniate de vocile unor aşa-zişi intelectuali progresişti - a fost o dovadă de normalitate şi luciditate. Din nefericire pentru agora românească, autorii legii nu au urmat însă calea echilibrului, deşi unele dintre recomandările făcute de Guvern s-au regăsit în varianta pentru promulgare a legii în discuţie.

* * *

Vă propun să părăsim, deocamdată, sfera interpretărilor juridice şi să medităm la câteva consecinţe practice pe care le poate avea această lege.

Înainte de orice, faptul că legea în discuţie omite să înscrie comunismul în rândul formelor de extremism politic - paradoxal şi jignitor pentru memoria victimelor comunismului - oferă acţiunilor şi organizaţiilor de sorginte comunistă (cu toate ingredientele acestora - cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu sau a ideologilor bolşevici, precum Lenin şi Stalin, promovarea ideologiei staliniste, a dictaturii proletariatului, a desfiinţării proprietăţii private etc.) şansa de a se manifesta liber, fără teama că vor fi sancţionate penal. Condamnarea Comunismului operată în Parlamentul României de Preşedintele Traian Băsescu îşi pierde şi bruma de utilitate socială pe care părea că o are la momentul adoptării.

Să fie un comunist mai puţin periculos decât un nostalgic legionar? Să fie crimele comunismului atât de puţin relevante, încât rămân "condamnate" doar prin retorica celebrei Condamnări a Comunismului adoptată de Parlamentul României pe fondul unor scene penibile şi groteşti provocate de Vadim Tudor? Crimele comunismului nu intră sub incidenţa legii penale? Cum spuneam, bizară omisiune...

Legea în discuţie poate provoca însă o consecinţă cu mult mai gravă decât favorizarea mişcărilor de extremă stânga, prin omisiunea condamnării penale a acţiunilor şi organizaţilor de sorginte comunistă. În forma actuală, această lege confirmă, indirect, sentinţele adoptate de instanţele de judecată din două regimuri de dictatură: dictatura militară a Mareşalului Antonescu şi dictatura comunistă de după 1947. Mulţi dintre legionari au fost condamnaţi de instanţele antonesciene în temeiul acuzaţiilor formulate de procurorii militari că ar fi comis fapte care pot fi intepretate acum ca regăsindu-se în ceea ce numim propagandă legionară, Holocaust, crime împotriva păcii etc. Se omite realitatea istorică, faptul că multe - dacă nu cele mai multe - dintre condamnările hotărâte de instanţele de judecată (militare!) ale dictaturii lui Antonescu au fost politizate şi grav afectate de un probatoriu superficial construit, scopul acestor condamnări fiind, în epocă, de a se realiza ordinul Mareşalului Antonescu - lichidarea fizică a Mişcării Legionare, cu orice preţ.

În acelaşi timp, legea în discuţie conferă, în mod indirect, valabilitate condamărilor adoptate de instanţele de judecată ale dictaturii comuniste. Eticheta de legionar era imediat pusă asupra celor care se opuneau regimului, iar legionarii veritabili au constituit, cel puţin în anii 50, principalele victime ale dictaturii comuniste tocmai datorită faptului că aceşti legionari (în majoritate tineri, elevi, studenţi, preoţi, intelectuali, mici proprietari şi ţărani) s-au împotrivit vehement, unii dintre ei cu arma în mână, instaurării regimului stalinisto-comunist. Nu mai insistăm asupra faptului că mulţi dintre legionarii asasinaţi în gulagul românesc, au fost agenţi paraşutaţi în România de către serviciile secrete Occidentale, în scopul organizării luptei de rezistenţă armată împotriva comunismului.

Într-un interviu acordat publicaţiei on-line Activenews, profesorul şi teologul Radu Preda, preşedintele executiv al Institutului pentru Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), referindu-se la numeroasele erori comise în elaborarea şi formularea legii în discuţie, afirmă:

"Prima mea impresie: este un text mai curând ideologic, decât juridic propriu-zis. Legea nu ţine cont de rigorile constituţionale. Concret, proiectul de lege instituie o categorie specială de persoane vinovate care n-au fost condamnate, n-au fost trecute printr-un proces. Apartenenţa la Mişcarea Legionară, care a cunoscut grade diferite de identificare şi respectiv responsabilitate, ca şi în cazul membrilor altor formaţiuni de ieri sau de azi, nu determină automat vinovăţia unei persoane. În esenţă, această dispoziţie incriminează prin generalizare un întreg segment de populaţie pentru fapte comise de o mână de persoane. Or, răspunderea penală este individuală, nu colectivă. Trebuie urmărit fiecare autor, fiecare persoană în parte: când şi cât a aderat la respectivele principii, dacă s-a dezis la un moment dat, dacă a salutat crima sau chiar a încurajat-o etc. Sunt multe aspecte de luat în calcul. Pe scurt, nu putem fi extremişti în raport cu extremele!"

Teologul Radu Preda atenţionează asupra faptului că problema comunismului în România, sub aspectul responsabilităţii penale, nu a fost încă rezolvată, legea în discuţie provocând un dezechilibru grav în raportarea la responsabilitatea penală a celor două mişcări politice - Legionarismul şi Comunismul: "De altfel, în afară de interzicerea simbolică a Partidului Comunist Român, în primele luni după decembrie 1989, noi nu am putut să condamnăm comunismul altfel decât retoric. Iată, nu avem o lege a lustraţiei. Nici măcar pe securişti, instrumente active, cunoscute şi recunoscute, ale regimului dictatorial, nu am putut să-i împiedicăm să activeze în viaţa publică postcomunistă. Culmea neputinţei: ei sunt pensionari în continuare, plătiţi consistent din banii statului român actual care se declară democratic. A condamna pe unii şi a aplica amnistia altora ar reprezenta un tratament inegal în raport cu două extreme. De unde şi problema, enunţată deja, a neconstituţionalităţii."

Totuşi, cele mai grave consecinţe pe care le poate avea această lege se vor manifesta atât asupra memoriei personalităţilor culturii şi spiritualităţii româneşti interbelice care, deşi au activat direct sau doar au simpatizat Mişcarea Legionară, nu au fost niciodată dovedite că au comis acţiuni din sfera Holocaustului, cât şi asupra memoriei acelor legionari ucişi după 1947, pentru că s-au opus instaurării dictaturii comuniste, majoritatea dintre ei fiind legionari care nu au fost niciodată cu adevărat dovediţi în instanţele de judecată ale celor două regimuri de dictatură - antonesciană şi comunistă - că ar fi comis acţiuni criminale de natură anti-semită sau rasistă. Alături de aceştia, vor fi aruncaţi la groapa de gunoi a Istoriei şi anti-comuniştii care au fost condamnaţi de instanţele de judecată ale regimului comunist sub pretextul că au fost părtaşi la conspiraţii şi acţiuni de sorginte legionară etc., aşa cum se obişnuia în Republica Populară Română a anilor 50 să fie judecaţi "duşmanii poporului".

Vă ofer, în continuare, câteva exemple de personalităţi în viaţa cărora colaborarea cu Micarea Legionară - sau în unele cazuri, cu regimul Mareşalului Antonescu - a fost prezentă, fără însă a le perverti spiritualitatea,credinţa în Dumnezeu şi loialitatea faţă de Ţară, precum şi câteva exemple de acţiuni juridice şi militare instrumentate de dictatura comunistă împotriva mişcării anti-comuniste, în anii 50. Veţi observa că autorităţile comuniste, sub pretextul condamnării, eradicării fascismului, legionarismului etc. aplicau de fapt o cumplită şi criminală politică de lichidare fizică a elitei intelectuale, politice, economice şi spirituale a României interbelice, considerată un pericol major pentru dictatura proletariatului şi întruchipare arhetipală a duşmanului de clasă.

***

Personalităţi:

Mircea Vulcănescu (1904-1952): "Să nu ne răzbunaţi!" (sursa)

"S-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti. Clasele primare le-a facut în Bucureşti, iar gimnaziul la Iaşi şi Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitală după ce a fost ocupată de armata germană. În 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere, precum şi la Facultatea de Drept din Bucureşti (absolvent promoţia 1925). A colaborat la cele mai renumite reviste de cultură ale vremii, dintre care amintim Cuvântul, Criterion, Floare de Foc, Familia etc.

Din iunie 1935, a deţinut funcţia de Director general al Vămilor până în septembrie ’37, când a fost demis, după ce a descoperit contrabanda (!) cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. A ocupat poziţii importante în administraţia naţională: 1940-1941, Director al Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare, Preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale, iar din 27 ianuarie 1941 a fost Subsecretar de stat la Finanţe, pâna la 23 august 1944.

După 23 august 1944, revine pe postul de Şef al Datoriei Publice, unde a rămas până la 30 august 1946, când este arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai Guvernului Antonescu, calificaţi drept ”criminali de război”. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa din ’46.

Încarcerat la penitenciarul de exterminare de la Aiud, Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului ca unul dintre stâlpii rezistenţei din închisoare şi prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi şi mai ales, dese izolări la crunta Zarca. Aceasta era o celulă de exterminare, de 1/4 m, din beton, fără niciun mobilier, deţinuţii fiind nevoiţi să doarmă direct pe beton. Pe timpul iernii, geamul Zarcii era ţinut deschis intenţionat. Într-un frig cumplit, fără mâncare şi apă, îmbrăcaţi doar într-o zeghe ponosită şi dormind direct pe beton, supravieţuirea ţinea de ordinul miracolului. Au fost deţinuţi care au rezistat în această stare şi timp de trei săptămâni.

Într-una din pedepsele cu izolarea la Zarca a lui Mircea Vulcănescu, un tânăr deţinut nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit pe betonul rece. Asistenţa medicală i-a fost refuzată. Încă o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranţă moartea. Atunci Mircea Vulcănescu a făcut o faptă creştinească demnă de Pateric. Filozoful s-a aşezat pe ciment şi l-a culcat pe tânărul deţinut bolnav peste el. Tânărul avea să-şi revină, dar Mircea Vulcînescu se va îmbolnăvi grav de plămâni, decedând pe 28 octombrie 1952. 

Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care exprimă profund întreaga concepţie creştină de viaţă a lui Mircea Vulcănescu şi generaţiei sale: "Să nu ne răzbunaţi!".

Nicolae Ciolacu - de la haiducul Ciolacu la părintele Nectarie (sursa)

"A condus alături de Gogu Puiu şi Fraţii Fudulea, mişcarea de rezistenţă anticomunistă denumită “Haiducii Dobrogei”. Rezistenţa din Dobrogea a fost declansata în 1948, sub comanda fraţilor Nicolae şi Dumitru Fudulea (în nordul Dobrogei) şi a lui Gogu Puiu (în Dobrogea de Sud). Lor li s-a alăturat Nicolae Ciolacu, care a condus mişcarea din centrul Dobrogei. Gruparea de rezistenţă purta numele de Haiducii Dobrogei.

Aromân de origine, în perioada interbelică tânărul Nicolae Ciolacu intra în rândurile Mişcării Legionare. Dupa conflictul dintre legionari şi Mareşalul Antonescu, temându-se să nu fie arestat de regimul Antonescu, tânărul Nicolae Ciolacu stă ascuns până în anul 1942, când în urma unei trădări este arestat. Urmează inchisoare după inchisoare: Bacău, Galaţi, Ploieşti, Vaslui, Braşov. La Braşov, Nicolae Ciolacu rămâne închis mai multe luni. Acolo, metoda de tortură era înfometarea. Nicolae Ciolacu îşi amintea: „Raţia de pâine era 280 grame la birou, dar până să ajungă la celulă era înjumatatita. Dimineaţa ni se dădea un ceai dres cu sare. Puţin înainte de orele 12, căruţa inchisorii trecea pe la toţi negustorii şi cu o lopată se lua de pe jos şi se punea in căruţă gunoiul aruncat de negustori. La inchisoare, cazanul cu apă fiartă era gata. Toate acele verdeţuri mucegaite şi putrede erau deşertate în cazan şi mâncarea era gata. Am fi dorit sa ne dea mai mult, dar raţia era un polonic de 500 grame. Şi apoi la masa de seara ne dadea un polonic de varza acra. A inceput sa ne tortureze foamea. Gogeamite om in plina putere, imi venea sa plang de foame, aveam ameteli si vedeam negru dinaintea ochilor. Ziua si noaptea nu ma gandeam la altceva decat numai la paine. Ma gandeam, oare voi mai avea vreodata o paine in mana?”.

A urmat apoi transferul la Aiud, Alba Iulia, din nou Aiud, Ocnele Mari, Vacaresti, Tulcea, până in ziua de 15 mai 1945, când urmează eliberarea. Nicolae Ciolcau se alătură Haiducilor Dobrogei, în 1948, pentru a lupta împotriva regimului comunist. După lichidarea, de către Securitate, a rezistenţei anticomuniste din Dobrogea, Nicolae Ciolacu reuseste să stea ascuns până în octombrie 1951, cand este înconjurat de trupele de Securitate şi este nevoit să se predea pentru a salva viaţa familiei lui. Este supus torturilor, în arestul Securităţii:

„Un gealat avea în mână un fel de aparat cu două cordoane, care aveau la capăt câte o brăţară de metal. A început unul: Banditule, spune alte arme şi alte gazde! Le-am spus: Alte arme şi alte gazde nu am decât acelea pe care le-am spus. Stai pe scaun. Cel cu aparatul mi-a luat mâinile şi mi le-a pus în brăţările de la cele două cordoane. Aparatul avea o manivelă, iar un gealat i-a spus altuia: învârteşte la 150 de volţi să-l omorâm, mama lui de bandit, că nu spune nimic! Când a învârtit de manivelă, a produs un curent aşa de puternic încât mi-a zdruncinat tot corpul. Am sărit de pe scaun jos pe podea şi ţipam de durere şi călăii învârteau într-una de manivelă. Au adus o rangă, apoi m-au făcut să mă încovoi ca un covrig şi mi-au legat mâinile de gleznele picioarelor, între braţe şi între genunchi s-a facut un gol, prin acel loc au introdus ranga de fier, au prins cu capetele răngii, m-au saltat în sus şi au pus un capăt de rangă pe un birou şi celălalt capăt de rangă pe celălalt birou.

Am rămas spânzurat de rangă cu capul în jos şi cu fundul şi tălpile picioarelor în sus. Numai bine şi potrivit de bătut şi de lovit. Au început operaţia cu o singură cravaşă de cauciuc, pe care o foloseau pe rând, câte trei sau patru lovituri fiecare, la fund mai puţin, mai mult pe tălpi. Până la douăzeci de lovituri am răbdat, n-am ţipat de loc.
Dar m-au prididit durerile şi am început să urlu de durere, dar lor nu le păsa, loveau într-una şi radioul cânta cât se putea de tare, ca să nu se audă ţipetele în stradă. M-am gândit la cele spuse de Sfântul Pavel: De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una. (II Corinteni 11:24). Acum făceam şi eu un calcul, câte lovituri am primit de la cei patru gealaţi. Şeful gealaţilor, când a văzut că leşin pe rangă, a oprit bătaia. M-au dat jos, m-au dezlegat şi mi-a zis: Ai văzut, banditule, ce capeţi dacă nu vrei să spui şi de alte arme şi gazde? Am fost dus la celulă.”

În aprilie 1952, se judeca lotul Haiducilor Dobrogei şi Nicolae Ciolacu ajunge alături de alţi haiduci şi de gazdele lor în inchisoarea Tataia din Constanţa. Aici i se citeşte sentinţa: 25 ani munca silnica si degradare civica pentru crima de uneltire contra securitatii Republicii Populare Romane.

De la Tataia, Nicolae Ciolacu ia drumul Jilavei şi de acolo e dus la Gherla. Aici este pus să lucreze la fabrica de mobilă din incinta închisorii. Din cauza regimului extrem de greu de muncă si a hranei insuficiente se îmbolnăveşte de tuberculoză. În toamna lui 1955, pe legionari i-au transferat la închisoarea din Aiud. Fiind bolnav nu primeşte dreptul la munca şi va sta închis în Zarca – regimul sever pentru exterminarea deţinutilor: pâine puţină – 200 grame/zi, mâncare puţină şi stricată, fără încălzire iarna, doi deţinuţi în fiecare pat de fier ruginit.

Reeducarea introdusă la Aiud, în anii 1960-1961, îl gaseşte pe Nicolae Ciolacu în Zarca, refuzând să facă compromisuri şi să-şi facă "auto-demascarea" (adică, trebuia să blestemi pe Dumnezeu, să te lepezi de credinţă, să te dezici de familie, de prieteni şi camarazi, de idelurile spirituale şi/sau politice pe care le-ai slujit etc. pe fondul înfometării şi bătăilor permanente n.n.). La 1 iulie 1964, deţinuţii de la Zarca, aproximativ două sute, au fost duşi la camerele de pe secţii, fiind oprit programul de tortură şi "reeducare". La 1 august 1964, seara, deţinuţii au primit biletele de eliberare şi au fost duşi la gară, la trenul de Bucuresti. De acolo fiecare fost deţinut politic a pornit către casa lui.

Dupa zeci de ani de închisoare, Nicolae Ciolacu ajunge acasă şi în camera soţiei sale Piha, găseşte o bătrânică, pe care ezită să o salute necunoscând-o. Bătrânica cea straină era Piha, soţia pe care o lăsase acasă tânără şi în putere. Copii săi, care aveau sub 10 ani, cand îi văzuse ultima dată, aveau acum copii la rândul lor.

În 1982, Nicolae Ciolacu pleacă în SUA alături de Piha, şi scrie o carte document extrem de valoroasă cu titlul „Haiducii Dobrogei”. După căderea comunismului revine in ţară ca monah, la Manastirea Brancoveanu de la Sâmbăta de Sus.

Aici haiducul Nicolae Ciolacu şi-a trăit ultimii ani de viata întru Hristos, sub numele de Părintele Nectarie. Mormântul său se află chiar in curtea Manastirii."

Vasile Militaru (1885-1959): "În poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul" (sursa)

S-a născut la 19 septembrie 1885, în comuna Dobreni-Campurel, regiunea Bucureşti. Părintii săi, Ghiţă şi Dinca, erau ţărani plugari. Tânărul Vasile dovedeste dorinta de studiu si inclinatii literare; cu toate acestea face doar 4 clase, familia Militaru fiind foarte săracă. Debutează cu versuri in revista "Literatura şi arta română" la varsta de 15 ani. Primul volum de versuri "Strop de rouă" îl publică în anul 1919. Fiind remarcat de mai multi oameni de cultura ca Barbu Stefanescu Delavrancea, Alexandru Vlahuta si Duliu Zamfirescu, începe să publice in ziarul "Universul", între anii 1927-1930.

Devine cunoscut şi printr-o serie de fabule publicate in revistele Drum nou si Porunca vremii. In poezia sa vorbeste despre ortodoxie, nationalism, oameni simpli, satul romanesc. Un prim volum de poezii remarcat este Psaltirea in versuri (1933), premiat de Academia Romana, dar opera sa de căpătâi rămâne "Divina Zidire", la care a lucrat peste 25 de ani (1926-1955), aceasta fiind Sfânta Scriptură versificată şi ilustrată. În perioada interbelică, Vasile Militaru devine unul dintre cei mai populari oameni de cultura din ţară.

Poetul Vasile Militaru se apropie de Mişcarea Legionară după anul 1933 şi dedică legionarilor mai multe poezii printre care "Purtătorii torţei" şi "Bucură-te ţară". Poeziile legionare vor fi publicate în volumul "Temelie de veac nou", apărut în aprilie 1938, la Editura Cartea Românescă. Volumul de poezii avea să fie unul din capetele principale de acuzare în procesele politice în care Vasile Militaru va fi inculpat. Poetul a semnat o parte din scrierile sale legionare sub pseudonimul Radu Barda. În timpul războiului publică un volum de versuri patriotice sub acest pseudonim. Tot cu acest pseudonim va semna şi în "Porunca Vremii", ziar de orientare naţionalistă subintitulat „tribuna zilnică de luptă naţională şi creştină”.

Dupa instaurarea comunismului, poetul reuşeşte să scape de valurile succesive de arestari. Însă la un moment dat i se cere să-şi folosesască talentul literar în folosul regimului comunist. Refuzul poetului Vasile Militaru este categoric: "În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul". Ca urmare a acestui refuz şi datorita trecutului său legionar şi a operei sale poetice religioase, este arestat la 8 ianuarie 1959.

Detenţia o face la Piteşti, unde va fi torturat crunt, în ciuda faptului că la momentul arestării poetul avea 74 ani. De la Pitesti este transferat la închisoarea din Craiova, unde se va judeca şi procesul său. Sentinta a fost data la 20 iunie 1959. Tribunalului Militar din Craiova l-a condamnat la 20 ani temniţă grea pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, la 12 ani închisoare corectională pentru delictul de detinere de publicatii interzise; la 10 ani de degradare civila, confiscarea totala a averii personale plus obligatia de a plati 1000 de lei cheltuieli de judecata.... Bătrânul poet Vasile Militaru, în vârstă de 74 ani, a primit o condamnare de 32 ani, urmând deci să fie pus în libertate la venerabila varsta de 106 ani!

Trei săptămâni mai tarziu, după pronunţarea sentinţei, în ziua de 8 iulie 1959, poetul Vasile Militaru a murit în închisoare, în prezenţa unui deţinut preot şi a unui detinut politic care peste ani au mărturisti despre martiriul poetului. Mărturia fostului deţinut politic Dumitru Radu Udar (în Documentele Rezistenţei. Vol. 1):

„... am fost scos afară din celulă cu înca un deţinut, preot ortodox, căruia nu-i mai reţin numele... Ne-au dus pe un coridor întunecat, oprindu-ne la ordin în dreptul unei uşi pe care gardianul a deschis-o şi ne-a poruncit să intrăm înăuntru, aici fiind de fapt o cameră-celulă a infirmeriei închisorii. Singur în camera-celulă, o jilavă făptură de om, era cazut din pat cu faţa în jos, pe podeaua de beton. Gardianul tiran ni s-a adresat cu ura care îl caracteriza şi pentru care era foarte apreciat de conducerea închisorii: Banditul ăsta trage să moară, ridicaţi-l în pat, mai repede!

L-am întors cu faţa în sus pe muribund şi l-am aşezat în pat. Acest om era Vasile Militaru, cu ochii daţi peste cap şi cu faţa brăzdată de chinurile morţii. Nimic nu mai era viu în el, doar ochii, parcă năluci nepământene, vegheau aşteptând de undeva o mână de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare făcând semn preotului să treacă la capul muribundului. Din privire şi din mişcarea buzelor (gardianul stătea în uşă şi supraveghea) m-am înţeles cu preotul să-i spună rugăciunea din urmă, pentru dezlegare. Când preotul a început prin mişcarea buzelor să-i facă rugaciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarăşi s-au închis şi, parcă mulţumit, s-a înseninat la faţă şi şi-a dat duhul. Aşa i-a fost dat, să nu aibă o lumânare aprinsă la căpătâi în acele ultime clipe ale vieţii, el care se risipise, prin poezia lui, în atâtea generaţii. Ne-am dat seama cât de profundă a fost credinţa în Dumnezeu a poetului, care şi-a acceptat moartea ca pe o împărtăşanie.

Gardianul ne-a aruncat din uşă o cămaşă şi o pereche de indispensabili - ce-i drept, curate - şi ne-a poruncit: "Dezbrăcaţi-l pe bandit de ce are pe el şi îmbrăcaţi-l cu rufele astea." Am executat operaţia sub supravegherea lui. Când a văzut că este gata, ni s-a adresat autoritar şi duşmănos: "Ieşiţi afară! Bine că a murit! Un bandit mai puţin în ţară!" Ne-a condus în celulă, având grijă pe parcurs să ne atragă atenţia: "Să nu cumva să ciripiţi în celulă unde aţi fost şi ce-aţi făcut, că ştiţi ce vă aşteaptă”. Trupul bătrânului Vasile Militaru a fost pus într-o ladă de lemn, apoi cărat cu căruţul spre groapa comună de doi deţinuti de drept comun."

Părintele Evghenie Hulea (1906-1962): "Taică, ce intră sub patrafir, numai Dumnezeu ştie!" (sursa)

"S-a născut la 17 ianuarie 1906.  A intrat de tânăr în viaţa monahală, dupa vocaţia pe care o avea. A fost călugăr la Schitul Sihastru, apoi la Muşunoaiele. Aici devine stareţ. Dovedindu-si ravna si grija pentru viata manastireasca, pentru ca biserica cea veche de la Musunoaiele nu mai putea fi utilizata pentru cult, staretul Evghenie Hulea a construit intre 1930-1936 o noua biserica (dar care va fi demolata in anii ‘80). Dovedindu-si vrednicia nu numai ca gospodar, a fost hirotonit la data de 9 august 1935.

Dupa încheierea războiului, regimul comunist instalat îl acuza pe Pr. Evghenie Hulea că „în 1945 a adapostit prizonieri germani, ajutandu-i cu alimente”, iar împreună cu Emilian Nichifor, diacon tot la Muşunoaiele „a găzduit şi ajutat elemente legionare fugite în munţi”.  În zona Vrancei, cel mai cunoscut grup de rezistenţă armată anticomunistă este condus de Fraţii Paragină. Acesta este grupul cu care Părinţii de la Muşunoaiele intră în contact.

In toamna anului 1949, printre cei arestati de regimul comunist se numără stareţul Evghenie Hulea şi ierodiaconul Emilian Ilie Nichifor de la Schitul Muşunoaiele. În anchete, Securitatea face presiuni asupra Părintelui Evghenie care, ca sprijinitor, dar şi ca duhovnic al unor luptatori anticomunişti din munţi, ar fi trebuit să cunoască şi cele mai ascunse taine din sufletele lor. Aflat în detenţie şi sub tortură, Părintele Evghenie refuză să colaboreze cu Securitate şi răspunde simplu: "Taică, ce intră sub patrafir numai Dumnezeu ştie!"

În 11 iunie 1950, Părintele Evghenie este condamnat prin sentinţa nr. 814/1950 a Tribunalului Militar Galati, la 8 ani închisoare corectională, 40.000 lei amendă corectionala, 1 an interdicţie, 3.000 lei cheltuieli de judecată, în motivarea instanţei de judecată precizându-se că „acuzatul a sprijinit activitatea clandestină a bandei Paragină, bandă cu caracter legionar".

Este pus în libertate în 1953. Părintele nu renunţă la rezistenţa anticomunistă, într-o ţară supusă unei crunte prigoane, ci continuă să întreţină relaţii cu o serie de persoane considerate „elemente duşmănoase” luptând împotriva comunismului. Fiind suspectat că desfasoara "activitate legionară", i se deschide un „dosar de actiune individuala”, la 16 februarie 1958 (cf. Arhiva CNSAS, dosar penal, I 2810, f.1). Scopul deschiderii dosarului este de a stabili care este „activitatea clandestina legionara pe care o desfasoara eventual in prezent; care sunt legaturile cu elementele legionare eliberate din penitenciar si in ce constau acestea; formele si metodele de actiune folosite de acesti oameni”.

Din acelaşi dosar aflăm că între cei care au semnat note informative împotriva părintelui (turnătorii Neacşu Ion, Coman Vasile) se afla şi Merluscă Olimpia. Această femeie era găzduită şi îngrijită gratuit, din milă creştină, la Schitul Muşunoaiele, deoarece suferea de TBC. Acolo a fost recrutată de Securitate ca informatoare. Strângându-se probe la dosar, Părintele Evghenie este iarăşi reţinut. În timpul anchetei de la sediile Securităţii din Focşani şi Galaţi, Părintele este bătut şi torturat până la moarte. Se mută la Dumnezeu, pentru a-şi afla odihna veşnică, în ziua de 23 octombrie 1962 şi este înmormântat în comuna Pufeşti, jud. Vrancea." 

***

Ne vom opri, deocamdată, aici cu prezentarea unor personalităţi care au fost prigonite datorită implicării în Mişcarea Legionară şi mai ales, pentru activitatea lor anticomunistă.

Vă întreb şi îi întreb pe politicienii români implicaţi în iniţierea şi promovarea legii în discuţie: aceste personalităţi pe care le-am evocat aici (exemple sunt cu miile!) şi care au fost condamnate. nu pentru vreo crimă anti-semită sau rasistă legată de Holocaust, ci pentru atitudinea lor naţională, românească şi mai ales, anticomunistă, vor mai putea fi amintite în mod public, fără a risca o amendă penală sau chiar o condamnare la pedeapsa cu închisoarea?

Să acceptăm ca normalitate, ca dovadă de democraţie şi spirit european (sic!) o condamnare retroactivă, la uitare şi umilire publică, prin legea în discuţie, a românilor care au luptat împotriva comunismului, pentru simplul motiv că în tinereţea lor au aderat la valorile promovate de Mişcarea Legionară?

Ne este îngăduit să pătrundem cu barda în Istoria Românilor şi să tranşăm, după dictare, politizând şi ignorând normele elementare ale cercetării istorice, o perioadă deosebit de complexă şi de tulbure din existenţa Naţiunii Române, aşa cum a fost perioada 1940-1989?

Istoria ne va oferi, într-un sfârşit, răspunsurile...

***

Un necesar Post Scriptum:

Am citit declaraţia domnului Andrei Muraru, consilier prezidenţial, fost preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), despre legea în discuţie.

Domnia sa ne explică: „De 48 de ore, vă pot spune că, deşi nu s-a observat acest lucru, cultul lui Nicolae Ceauşescu este interzis oficial în România pentru că această lege sancţionează cultul persoanelor vinovate de crime împotriva umanităţii, de crime de război şi genocid. După cum ştiţi, Nicolae Ceauşescu a fost condamnat pe 25 decembrie la Tribunalul Militar Excepţional pentru genocid: articolul 357, Cod Penal“, a spus Muraru, prezent la o dezbatere intitulată „Extremism, antisemitism, nationalism - pericolele contemporane ale Europei“.

Da, condamnarea penală a cultului dictatorului Nicolae Ceauşescu este binevenită. Totuşi, rămâne nerezolvată chestiunea condamnării penale a comunismului.

În consecinţă, îl întrebăm pe domnul consilier prezidenţial, fost preşedinte al  fost preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), un om bine informat:

Dacă se dorea CONDAMNAREA PENALĂ A COMUNISMULUI, de ce în legea despre care discutăm nu găsim nicio referire la comunism?

Simpla condamnare a cultului lui Nicolae Ceauşescu este echivalentă cu a condamna penal organizaţiile, propaganda şi activităţile de sorginte comunisto-stalinistă?

Nu cumva este deranjant, pentru mulţi dintre cei puternici ai momentului, să condamnăm comunismul stalinisto-ceauşist, date fiind relaţiile multora dintre ei cu fostul aparat politic, administrativ, financiar şi economic al PCR şi cu reţeaua de informatori şi ofiţeri ai fostei Securităţi?

Sunt întrebări la care inclusiv domnul consilier prezidenţial Andrei Muraru va răspunde, dacă nu în faţa românilor, cu siguranţă că în faţa lui Dumnezeu.

***

Reiterăm câteva necesare precizări, pentru a ajuta la înţelegerea corectă a demersului nostru jurnalistic:

Nu sunt adeptul Mişcării Legionare, doresc doar o evaluare corectă şi sinceră a istoriei acestei mişcări mistico-politice româneşti, unică în Istoria mişcărilor politice din secolul XX, precum şi evitarea unor exagerări inutile care pot genera reacţii adverse periculoase şi care nu ajută la însănătoşirea democraţiei româneşti post-decembriste.

Totodată, consider absolut necesară condamnarea penală a regimului dictaturii comuniste, precum şi anchetarea, judecarea şi condamnarea, după gradul de vinovăţie, a tuturor celor care au făcut parte atât din înalta nomenclatură politică, economică, financiară şi administrativă a PCR şi RPR/RSR, cât şi din structura de informatori şi ofiţeri ai Securităţii comuniste.

Consider că rasismul, anti-semitismul, xenofobia, uciderea adversarilor politici sau de idei, fanatismul religios şi fundamentalismul politic sunt absolut incompatibile cu valorile creştinismului, indiferent de tipul de societate în care acestea se manifestă, şi că trebuie permanent şi cu fermitate condamnate şi sancţionate.

Am convingerea că noţiunea de Holocaust are o aplicabilitate mult mai largă, ea cuprinzând atât crimele comise împotriva evreilor, cât şi orice ucideri în masă comise asupra unor comunităţi umane, în temeiul unor criterii rasiste sau religioase, aşa cum a fost uciderea, alături de evrei, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, a ţiganilor, polonezilor, ruşilor, ucrainenilor, sau aşa cum este în vremurile noastre, uciderea în masă a creştinilor de către extremiştii autoproclamatului Stat Islamic.

(Va urma)