Debuturi și oaspeți la Opera Națională București

Câteva priviri asupra unor spectacole care au prilejuit noi apariții solistice în roluri importante, pe parcursul ultimelor luni...

Soprana Aida Pascu, Violetta și Cio-Cio-san

Două debuturi esențiale merită mai întâi o prezentare de fond. Foarte tânăra artistă (27 de ani în toamnă) s-a remarcat de la primele prezențe bucureștene pe scene lirice sau de concert printr-o calitate specială de glas, cu culoare în care s-au mixat armonice prețioase, configurând o omogenitate de sunet pe întregul și completul ambitus, cu treceri cursive, insesizabile între registrele grav, central și înalt. Daruri importante care se exprimă strălucitor și consistent în sală, recomandând capabilități de nuanțare, dintre care remarcile merg către pianissime catifelate, către sunete joase cu rezonanțe „de piept” și irizații sombrate, către inflexiuni destinate creionării intențiilor vocale.

Ansamblul acestora ar constitui un crochiu de „fișă” a vocalității Aidei Pascu, indubitabil o soprană cu lirism în perspective spinte, scenică, a cărei dezvoltare viitoare trebuie să evolueze pe coordonatele prudenței în construcția graduală a promițătoarei cariere.

În rolul titular din „Traviata” verdiană, multe din cele notate s-au evidențiat pagină de pagină, cu bune și perfectibile. De pildă Si bemol-ul acut final din Brindisi a dominat ansamblurile, „Ah fors' è lui che l'anima” din marea arie a căpătat lectură în piano-dolce, fraza „A quell' amor, quell' amor che è palpito” a fost expusă într-un inspirat și expansiv legato, iar atacurile înalte de sunet în piano „Gioir, gioir!” au emoționat. Sigur că tracul debutului s-a resimțit în recitativul „È strano! È strano!”, mai puțin nuanțat, în secvența „Sempre libera degg'io” briliantă dar nu foarte incisivă, în agilitățile finale ale ariei, fără multe virtuozități perlate. Câteodată savonnées, ar spune francezii.

În marele duet cu Germont, Aida Pascu a trăit cu sensibilitate momentele dificilei confruntări, „Non sapete quale affetto” a avut agitația prefiguratoare a frământărilor Violettei, acutele au rezonat rotund și generos, moliciunile de sunet au inundat adresarea „Ditte alla giovine si bella e pura” conferindu-i durere lăuntrică, iar accentele din „Morrò!... morrò!... la mia memoria...” au răscolit inimile.

Celebra frază „Amami, Alfredo...” va căpăta cât de curând o și mai mare încărcătură sufletească de sentiment și patos, urmând a fi exprimată prin lungimea și puterea desenului melodic.

După aceea, în ultimul tablou al actului secund, Aida Pascu a rezervat adresării „Alfredo, Alfredo, di questo core” o succesiune de pianissime frumos înlănțuite și curentate de duioșie, de implorare.        

Pentru actul final, după o scrisoare citită estompat spre a fi contrastantă cu cutremurătorul „E tardi!” concluziv, soprana a dăruit publicului un „Addio del passato” cu timbralitate întunecată precum al unei ființe mature, apăsată de apropierea tragicului sfârșit. Unele pianissime acute sfâșietoare au făcut totuși parte din lirismul unei muribunde. Lipsind firul de voce, Aida Pascu a demonstrat tehnica de extracție belcantistă printr-un final în messa di voce, crescendo-decrescendo pe același arc frazat. Mai apoi, „Ah! Gran Dio! Morir si giovine...” a sunat impresionant, anticipând viitoarele exploit-uri spinte.

În proxima perioadă de timp, Aida Pascu va fi o importantă Violetta a scenei românești, a scenelor internaționale, odată ce aprofundările vor continua.

Parteneri în rolurile esențiale i-au fost Alin Stoica (Alfredo), Adrian Mărcan (tatăl Germont) iar în celelalte, debutanta Daniela Cârstea (Annina), Ioan Coca (Gaston, total nesigur), Sorana Negrea (Flora), David Miron (Baronul), Daniel Filipescu (Marchizul), Alexandru Matei (Doctorul), Narcis Brebeanu (Giuseppe), Alin Mânzat (Comisionarul și Servitorul).

Spectacolul s-a terminat, aplauzele, ovațiile s-au stins și cred că soprana a și uitat seara de debut, întrucât trebuia să se gândească la următoarea intrare într-un nou rol, cel titular din „M-me Butterfly” de Puccini, personaj plasat într-o altă stilistică decât a romantismului verdian, cea veristă. Un debut programat peste nici o lună. Firesc mi se părea ca managementul să-i dea mai întâi șansa consolidării rolului din „Traviata” oferindu-i într-o marjă convenabilă de timp și următorul  spectacol, confirmând o cutumă antică a teatrului bucureștean de repertoriu și nu numai. Așa încât Violetta a rămas pentru stagiunea viitoare și am mers s-o urmăresc în costumele lui Cio-Cio-san.

Surpriza a fost anunțarea pe site, cu doar zece zile înainte a unui alt debut, al tânărului tenor Andrei Petre (un Pinkerton absolvent al Universității Naționale de Muzică din București, cu master în 2021), nume în plină progresie a afirmării în teritoriul liric.

Pentru Aida Pascu tălmăcirea rolului puccinian mi s-a părut mai „așezată” decât a celui verdian, probă a unor preocupări adâncite, minuțioase, însoțite de studiu și documentări preocupante, începute mai din vreme. Posibil. Grație pregătirii, înzestrarea vocală a servit mult mai bine desenele melodice, expozeele descriptive și trăirile intense ale penei maestrului de la Torre del Lago.

Cursivitatea frazării portativelor intrării în scenă a avut fluiditate și seninătate, calm și limpezime de sunet, fără a oglindi însă ingenuitatea gheișei de 15 ani. Dar poetica și sentimentul din duetul de iubire cu un Pinkerton deseori indiferent nu au lipsit, pasajul „Vogliatemi bene, un bene piccolino, un bene da bambino...” a adus inflexiuni expresive în pianissimo, urmate de crescendo de la suav la puternicul acut, Si bemol. Atacurile moi de sunet și atmosfera creată de soprană prin impecabilul legato din „Dolce notte!... Quante stelle! Non le vidi mai sì belle!”. (inutil de tradus atâta farmec) au vrăjit. Extensia în registrul înalt al glasului Aidei Pascu a avut o nouă dovadă prin nota de Do natural a finalului înaripat de prim act.

Notam simbioza dintre vocea sopranei și narativele pucciniene și, validând această idee, actele următoare au conținut noi dovezi străbătute de emoționalitate intensă. Povestirea ariei „Un bel dì, vedremo” a început cu un pianissimo de imagistică aproape filmică, continuând cu o proiecție a rostirii cuvintelor pline de speranță iradiantă, pasiune împletită cu mlădieri venite din glasul maleabil. Culminația cu Si bemol acut a adus pe chipul eroinei icoana fericirii nădăjduite.

Dialogurile cu Sharpless, cu Suzuki, cu alte personaje au fost rostuite prin grija conferirii de sensuri cuvintelor. Mici pilde... abisalul „... morire!”, impetuosul „Ah! m'ha scordata?”, sensibilitatea ariettei (s-o numesc astfel) prezentării copilului către Sharpless, seria de forță a acutelor disperării (din nou, Si bemol-uri), dulcea visare a duetului „florilor” împreună cu Suzuki etc.

Clipe răvășitoare au fost și în ultimul act, șiragurile de pianissimi „Dormi amor mio” cu final diafan, zicerile capitale aproape piangendo „Triste madre! Triste madre!”, declamația tragică și aria subsecventă „Con onor muore... Tu? Tu? Piccolo Iddio”.

Aida Pascu a prefigurat o creație temeinică, valoroasă în rolul titular din „M-me Butterfly” și rodajul indispensabil după debut îi va descoperi, îi va detalia noi fațete interpretative.

Alături de tânăra soprană, Andrei  Petre și-a expus glasul rotund și plăcut timbrat, mai întâi timid și apoi, odată cu primele Si bemol-uri acute, care nu întârzie să apară în partitură, preferința pentru registrul central și, în special, înalt. Frazarea fluentă și expansivitatea au fost bune momente ale duetului din primul act cu Cio-Cio-san.

Remușcările lui Pinkerton din aria „Addio fiorito asil” au constituit filonul psihologic cu care artistul a construit nuanțările (diminuendi și slancio încărcat de regretele dorite de compozitor), alături de un Si bemol acut bine rezonant. Vocalist de esență, Andrei Petre va dubla, sunt convins, prestația cu implicarea scenică deplină.

Partenerii celor doi principali au fost Mihaela Ișpan (Suzuki), Vicențiu Țăranu (Sharpless), alături de Cristina Eremia (Kate), Ioan Coca (Goro),  Daniel Filipescu (Yamadori), David Miron (Bonzo), Vasile Chișiu (Comisarul imperial), Mihai Iacob (Ofițerul stării civile).

Constănțeanul Doru Iftene, Radamès la București

Am făcut cunoștință cu timbralitatea sa tenorală caldă, sombrată, ductilă în premiera cu „Carmen” a acestei stagiuni bucureștene. Cu bune impresii, așa încât prezența sa în „Aida” s-a cerut urmărită.

 A redat aria „Celeste Aida”, atât de dificilă ca atmosferă cât și ca plasament la prima intrare în scenă a lui Radamès, cu adecvate tente de lirică Romanza (apelativ verdian în partitură), grație unui cânt în mezzoforte cu frumos legato. Cele trei faimoase Si bemol-uri acute au primit diverse abordări, primul – solid și cu squillo, al doilea – de forță, ultimul – în atac mai moale, urmat de crescendo. O tratare apreciabilă și demonstratoare a capabilităților artistului de cânt în variată dinamică.

 Intervențiile sale în scena din templu sau tabloul triumfal au părut mai degrabă economice, dacă mă gândesc la posibilitățile de a domina ansamblurile prin glasul suficient de puternic.

Intrarea înflăcărată „Pur ti riveggo, mia dolce Aida” din actul al treilea a avut elanul tipic eroic cu care Verdi a înzestrat tenorii în stări analog avântate (Alvaro în „Forța destinului”, Riccardo în „Bal mascat”, Gabriele în „Simon Boccanegra” ș. a., ca să nu vorbesc de Otello). Iftene a continuat îmbinând demersurile spinte cu cele moi (morbido, cuvânt preferat al italienilor), cum au fost secvențele „Nel fiero anelito, di nuova guerra”, respectiv cu „vivrem beati d'eterno amor”, „Fuggire!” cu „Sovra una terra estrania” sau cu „... il ciel de' nostri amori...” (Si bemol în mezzoforte). Asemenea alternanțe au fost multe, iar atacurile de forță „Io son disonorato” și finalul „Sacerdote, io resto a te” au încoronat prestația. L-au obosit oare? În duetul cu Amneris, cu demnitate și uneori fulminant a răspuns rugăminților fiicei faraonului. Sesizându-i intenția de a grăbi unii tempi spre final, gândesc că un dozaj mai riguros ar fi evitat consumul.

Tabloul ultim a adus din nou lirism în cântul lui Doru Iftene, plus un Si bemol atacat chiar în piano, „Volano all'raggio del eterno ciel”. Să nu uităm că, pentru tenor, „Aida” este opera Si-bemol-urilor acute.

Nu știu ce vârstă are Doru Iftene, când am conceput „Dicționarul critic (și sentimental) de artiști lirici” nu am găsit date, dar cu siguranță cariera sa va cunoaște și alte satisfacții în viitor.

 Pentru celelalte roluri principale, au fost distribuiți Bianca Mărgean în cel titular (soprană cu recente importante succese occidentale în alte eroine de referință, Turandot și Tosca), Sorana Negrea (Amneris), Ștefan Ignat (Amonasro), Leonard Bernad (Ramfis), alături de debutantul Alexandru Matei (Regele), Ciprian Pahonea (Mesagerul), Stanca Maria Manoleanu (Marea preoteasă). Balerinele Rebecca Rudolf și Alexandra Budescu au fost și ele debutante aplaudate, alături de Ștefan Meșter, în compania ansamblului coregrafic al Operei.

În cele trei spectacole, Corul a fost pregătit de Adrian Ionescu și Ethan Schmeisser, la pupitrul Orchestrei Operei Naționale București aflându-se dirijorii Daniel Jinga („Traviata”, „M-me Butterfly”) și Vlad Conta („Aida”).