Deasupra zăpezilor

Ne închipuim că, dacă facem un pact cu Dumnezeu, ne răscumpărăm viaţa. Împlinirea e însă în bucuria şi în surâsul celor de lângă noi.

Ninge! Peste viaţa plină mai mult de ură, de disperare, de tristeţe. Peste investiţiile noastre imobiliare eşuate. Peste crizele lumii şi cuplurile salvatoare. Peste cursul euro, peste ecranele burselor. Ninge! Peste paginile ziarelor. Titlurile abia se mai disting. Dispare şi meteoritul ce ameninţă pământul. Dispar şi cutremurul, şi războaiele. Judecăţile, chipurile urâte ale politicienilor. Ninge! Peste tot şi peste toate. Ninge! Şi zăpada acoperă ridurile zilelor noastre, lăsând în loc un chip pur, liniştit, aşa cum a fost la începuturi. Lumea se umple de oameni şi de case albe. Pe uliţe, seara, se aprind lumini. Globuri, beteală şi îngeri ghiduşi din carton. Vocile care ne-au umplut minţile în anul ce stă să intre în nefiinţă se disting din ce în ce mai puţin. Iar deasupra zăpezilor, sufletul începe să respire. Urmă de surâs uitat demult.

Demult nu am mai ascultat ninsoarea. Demult nu am mai ascultat liniştea. Şi odată cu ea bucuria faţă de lucrurile simple. E mirosul de cozonac mic şi chinuit, plămădit de mâinile bătrâne ale mamei. E mirosul de fum venit de deasupra caselor. Îl respir şi îmi curăţ pentru câteva secunde zilele negre trecute. E bucuria din ochii copiilor, care-l caută în şoapte, în versuri şi în cântece vechi pe cel cu barbă albă şi lungă. Ninge! Şi zilele Crăciunului par mai lungi decât veacul.  

E vremea darurilor. Dar nu ale acelora închise în cutii de carton, cu fundiţe roşii deasupra. E vremea darurilor adevărate. Acum e timpul când putem şi ar trebui să oferim în dar iertările noastre, bucuriile, zâmbetele şi chipurile senine. Să oferim timpul în dar. Celor dragi şi celor singuri. Celor care, peste an, au trăit cu noi şi pentru noi.

Paradoxul timpurilor noastre e că, deşi avem mii de canale de comunicare, avem reţele sociale şi câte două telefoane mobile, suntem din ce în ce mai singuri. Am devenit din ce în ce mai egoişti. Trăim pentru trupul nostru. Mereu pentru sine, niciodată pentru ceilalţi. Ne închipuim că, dacă facem un pact cu Dumnezeu, ne răscumpărăm viaţa. Împlinirea e însă în bucuria şi în surâsul celor de lângă noi. Iar astfel de lucruri nu se obţin în faţa unei tastaturi, a unui televizor sau în spatele unui birou.

Sărbătoarea nu e un moment de opulenţă. Nu e o cursă printre rafturi şi o masă umplută până dincolo de refuz. E clipa simplităţii. A respiraţiei liniştite. E momentul în care săruţi obrazul aspru al măicuţei sau te gândeşti la tata, care îşi odihneşte veşnicia sub o cruce de lemn. E clipa sărutului pe frunte a copilului care încă mai crede în poveşti. Când în casa ta, de chirpici ori palat de cărămidă arsă, devii smerit şi aştepţi să vezi şi tu o stea, răsărind pe cerul de decembrie.

Ninge! Şi, măcar pentru câteva clipe, reînvăţăm să iubim. Şi să fim din nou oameni.

Ramona Ursu este redactor şef adjunct ediţii locale ''Adevărul''