De ce urăsc românii?

Este o întrebare care pe mine mă doare și cred că le fel simțiți și dumneavoastră, de vreme ce citiți aceste rânduri. Întrebarea aceasta o simțim plutind permanent în jur, ne lovim de ea, mulți dintre noi, în conversații zilnice, în postările din mediul online, în ședințele de bloc sau (ori mai ales! ) în talk-show-urile de seară de la televizor.

În fine, eu cred că unul dintre răspunsurile posibile ascunde, poate, cea mai mare slăbiciune a noastră ca popor. Mă refer la neîncrederea dintre noi. Dacă nu este cea mai mare, se bate sigur pentru locul unu...

Conform datelor de care dispun, România este țara cu cele mai multe procese civile între rude din Uniunea Europeană. Ne judecăm pentru pământuri, ne judecăm pentru case, pentru garduri, pentru o moștenire sau chiar pentru un cuvânt aruncat la supărare. Sunt frați care nu-și mai vorbesc de 20 de ani. Sunt verișori care se întâlnesc doar în sala de judecată. Și sunt nepoți care își dau în judecată unchii pentru câțiva metri pătrați. În satele românești, unde altădată oamenii își dădeau mâna și cuvântul era lege, astăzi avocații, executorii și procesele au luat locul păcii și al rușinii sănătoase de odinioară.

Să nu mă înțelegeți greșit! Nu combat eu aici apelul la lege și la justiție acolo unde situația o impune. Dimpotrivă, îl recomand ca fiind singura cale de rezolvare a unui conflict. Dar inflația asta de cazuri care ajung în instanță mă întristează și în același timp mă îngrijorează. Parcă devine prea mult...

Oare nu mai știm să iertăm? Sau nu mai știm să închidem o rană? Ne urâm între noi chiar și în familie, acolo unde ar trebui să învățăm dragostea și respectul și răbdarea?

Am ajuns să îi urâm și pe cei care creează locuri de muncă. Mulți români, și este o realitate statistică, privesc patronul ca pe un dușman. Nici vorbă să-l vadă ca pe un partener, să îi acorde încredere. Îi judecă fără să cunoască riscul, nopțile nedormite, taxele uriașe, birocrația, presiunea pieței și tot ce înseamnă realitate zilnică a unei afaceri. Nu cred că este greu de înțeles faptul că fără patroni, fără antreprenori, nu există salarii, nu există dezvoltare și nu există economie vie, mobilitate socială, cultura riscului, învățarea din eșec, noile începuturi... Pe lângă multe altele. Dar, în loc să sprijinim munca și inițiativa, ne grăbim să bănuim, să denigrăm și, nu de puține ori, să demolăm. Am uitat, cumva, că o țară crește nu doar prin bugetari, ci și prin cei care își asumă riscul de a investi, de a inova și, în definitiv, de a crea.

De asemenea, ne plângem că nu avem viitor, dar am ajuns să disprețuim școala. Copiii vin la ore obosiți, plictisiți, fără motivație și fără interes. Părinții se plâng de profesori, profesorii de părinți, iar sistemul se învârte în cerc, fără respect reciproc și iarăși, fără încredere! În loc să vedem în educație o șansă de progres, de mai bine, de șanse în viață, de oportunitate pentru a ne realiza profesional, o tratăm ca pe o obligație. Dar fără educație, fără formare, nu vom putea construi nici economie, nici cultură și nici democrație adevărată. Școala, așa cum o văd eu, este locul unde o țară își pregătește viitorul. Acolo nu ar trebui să existe ură, sau neîncredere, ci numai dorință de a învăța, de a reuși, de a fi mai buni.

Și mergem mai departe. Urâm medicii atunci când nu ne pot vindeca instantaneu, dar uităm câte vieți au salvat până atunci și câți oameni au vindecat. Îi criticăm pentru greșeli izolate, dar nu vedem dedicarea lor în spitale subfinanțate, în ture nesfârșite, în fața durerii altora. Ne place să-i acuzăm, dar nu să-i respectăm. Și ne dăm încredere orbește (aș spune, nebunește!...) unor necunoscuți de pe Facebook sau TikTok, în 99% din cazuri fără studii medicale!

Este la fel și cu politicienii. Da, aveți dreptate, politica românească a greșit de prea multe ori. Dar ura generalizată, acordată automat, ne orbește și ne face să nu mai putem distinge între cei corupți și cei care chiar muncesc. Politicienii nu vin din altă lume, dragi prieteni. Ei vin tot din mijlocul nostru. Și sunt votați de noi. Să-i urâm pe toți, la grămadă, fără discernământ, înseamnă, de fapt, să ne urâm pe noi înșine. Vă rog mult să vă gândiți la asta. Și vă rog să vă gândiți că tot clasa politică, cei care, pornind dintre noi, au ales să se implice politic și ne-au cerut votul, tot ei au contribuit la faptul că astăzi suntem în NATO, în UE, sau în Schengen. Știți bine că nu ne-a făcut nimeni cadouri. A trebuit să luptăm pentru ce ne-am dorit. Politicienii noștii au făcut asta, cu bune și cu rele, dar au făcut-o. Suntem în lumea bună! Măcar unor dintre ei, eu cred că ar trebui să le acordăm mai multă încredere.

Mai sunt și unii români care urăsc Uniunea Europeană, convinși că „ne dictează alții ce să facem”. Dar fără Europa, fără fondurile de coeziune (vorbesc de zeci de miliarde de euro) și fără partenerii noștri europeni, nu am fi avut autostrăzi, spitale moderne, apă, canalizare, rețele de gaz și transport public modernizat. Fără UE, România ar fi rămas izolată și vulnerabilă și săracă. Am fi fost în afara circuitului marilor investiții, cele care au creat extrem de multe locuri de muncă, bine plătite, în România. Nu le aveam fără UE.

De asemenea, unii dintre noi urăsc minoritățile, fără să fi cunoscut vreodată un maghiar, un sas, un rom sau un evreu. Sau îi urăsc pe ucraineni, care își apără cu sânge libertatea și, implicit, granița noastră de răsărit. Asta nu este o poveste. Dacă ei nu ar fi acum acolo, ar fi trebuit să fim noi! Am mai fost, în anii douăzeci și treizeci. Credeți că era bine?

Dar, poate, cea mai periculoasă formă de ură este cea pe care o purtăm față de noi înșine. Ne rușinăm că suntem români, ne disprețuim orașele, ne batem joc de satul natal, ne ironizăm valorile, ne minimalizăm trecutul sau eroii. Trăim cu impresia că tot ce vine din afară e mai bun, iar ceea ce e românesc este inferior. Acea neîncredere cronică de care vorbeam la început. Este extrema cealaltă. Și este la fel de toxică.

Ce vreau să spun este că o țară nu se ridică niciodată din dispreț. Eu cred și știu că o țară se ridică din respect, solidaritate și încredere. Și din convingerea că putem fi mai buni ÎMPREUNĂ!

Ce îmi doresc? Vreau o revoluție tăcută, una a respectului și a recunoștinței. Vreau să respectăm familia, munca, educația, medicina, credința, administrația, și Europa din care facem parte. Vreau să ne oprim din a ne urî și să începem să NE construim.

Dragi prieteni, cineva spunea că adevărata libertate nu înseamnă să urăști pe cine vrei, ci să iubești ceea ce merită. Vă las cu aceste gânduri.