Cultura bate dictatura!
0Aseară, pe Arena Națională, s-a întâmplat ceva extraordinar! Bucureștiul a devenit capitala libertății est-europene.
Peste 42.000 de oameni au umplut cel mai mare stadion al României, dintre care aproape 39.000 au venit din afara țării. Tineri din Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Polonia, chiar și tineri ruși și din alte locuri ale Estului european au venit la noi pentru un artist belorus care cântă despre libertate, viață, evadare, despre speranță și oamenii prinși în chingile dictaturii.
Acei tineri au venit la noi ca să respire libertate.
Într-o parte a Europei, Rusia lui Putin bombardează orașe, ucide oameni nevinovați, distruge case, școli, spitale și încearcă să convingă lumea că forța brută poate rescrie viitorul. În Belarus, regimul lui Lukașenko a sufocat ani la rând vocea oamenilor, a lovit opoziția, a umplut închisorile și a transformat frica în instrument de guvernare. În Ucraina, o națiune întreagă luptă pentru libertatea ei și, într-un sens foarte real și imediat, pentru libertatea Europei.
Iar în mijlocul acestui prezent greu și a acestei istorii grele, zeci de mii de tineri au venit la București ca să cânte, ca să respire liber și să spună, prin vocea lor, de partea cui sunt.
Cultura a arătat încă o dată, așa cum a arătat și la noi, în toate formele ei, că bate dictatura!
O bate pentru că dictatura se teme de oameni adunați împreună. Pentru că dictatura vrea tăcere, iar cultura naște vocea unei națiuni și exprimă aspirațiile ei. Dictatura vrea izolare, iar cultura trece granițele. Orice granițe! O bate pentru că dictatura vrea supunere, iar cultura le amintește oamenilor că sunt vii, că au demnitate, că pot simți, pot alege și pot spera. Așa cum am sperat și noi și părinții și bunicii noștri. Vreme de decenii.
Și a meritat!
Să nu subestimăm, așadar, această forță a speranței născute și crescute prin exprimări culturale.
Regimurile autoritare au armată, servicii secrete și de teroare, au propagandă, cenzură, impun frică și conduc prin minciună. Ele par, uneori, invincibile. Își construiesc imaginea pe tortură și pe control, pe lideri care cred că pot decide singuri destinul unui popor.
Ei bine, există ceva ce nu pot controla până la capăt, și anume sufletul oamenilor.
Nu pot controla complet muzica pe care tinerii o ascultă. Nu pot controla memoria unei țari. Nu pot controla prieteniile care se leagă astfel. În fine, nu pot controla felul în care o generație întreagă se recunoaște în aceleași cuvinte, în aceleași răni și mai ales în aceeași dorință de libertate.
Max Korzh este important tocmai pentru că a devenit vocea unei lumi pe care propaganda nu o poate descrie corect.
Este o lume a tinerilor din Est care au crescut cu incertitudine, cu presiune, cu sisteme politice agresive, cu frica războiului sau a exilului. El nu a avut nevoie să țină lecții ideologice pentru ca oamenii să înțeleagă mesajul. Uneori, o melodie și un text ajung mai departe decât o mie de discursuri.
Iar faptul că această seară s-a întâmplat la București contează enorm.
România a fost, măcar pentru o seară, locul în care Estul european liber s-a adunat fără frică. Bucureștiul a fost scena unei solidarități care nu a avut nevoie de nimic altceva, iar România a fost văzută de zeci de mii de tineri ca o țară sigură, deschisă, europeană, un spațiu în care poți veni, poți cânta, poți striga „Ucraina!” și poți simți că libertatea încă are o casă.
Aceasta este România pe care eu o apăr alături de dumneavoastră!
Vrem o Românie europeană, democratică, solidară cu Ucraina, apropiată de Republica Moldova, atentă la tinerii din regiune și conștientă de rolul ei într-o lume în care libertatea nu mai poate fi considerată ca fiind garantată.
Pentru că astăzi lupta dintre democrație și dictatură nu se duce numai pe front. Ea se duce și în cultură, în universități, în orașe, în presă și da, în concerte, la fel cum se duce și în familie, în felul în care tinerii aleg ce modele urmează și în ce lume vor să trăiască.
Putin știe foarte bine acest lucru. De aceea propaganda rusă atacă artiști, jurnaliști, intelectuali, profesori, tineri liberi și societățile deschise.
Dictaturile, dragi prieteni nu se tem doar de arme. Ele se tem mai ales de oameni care nu mai cred minciuna.
Când o mulțime de tineri strigă „Ucraina!” la București, mesajul merge mai departe de Arena Națională.
El merge la Kiev, unde oamenii rezistă și luptă. Merge la Minsk, unde speranța libertății nu a murit. La Chișinău, unde viitorul european trebuie apărat în fiecare zi.
Dar merge și la Moscova, unde cineva trebuie să audă clar că frica nu poate câștiga la infinit.
România, spun eu, trebuie să înțeleagă și ea acest semn.
Nu suntem în niciun caz la marginea istoriei. Dimpotrivă, suntem în mijlocul ei! Avem responsabilitatea de a fi o țară serioasă, stabilă, curajoasă și extrem de limpede în alegerile sale. Avem datoria de a spune fără ezitare că libertatea Ucrainei înseamnă securitatea Europei. Avem datoria de a susține Republica Moldova pe drumul european. Avem datoria de a nu lăsa propaganda, extremismul și cinismul să murdărească spațiul public și civic românesc.
Pentru că dictatura intră acolo unde oamenii obosesc să mai creadă în democrație, dar cultura, atunci când este vie, sinceră și liberă, poate reaprinde această credință.
Aseară, la București, am văzut o generație care nu vrea să trăiască în frică. Am văzut tineri care au trecut granițe pentru un concert și au ajuns să spună ceva mult mai mare decât numele unui oraș sau al unui artist. Au spus că libertatea contează. Au spus că Ucraina nu este singură. Au spus că Estul Europei nu aparține dictatorilor.
Acesta este adevărul serii de ieri.
Da, tancurile pot distruge clădiri și propaganda poate falsifica știri. Regimurile dictatoriale pot aresta oameni. Dar nu pot ucide definitiv dorința de libertate.
Iar când această dorință prinde voce, când se aude de pe un stadion întreg, când se transformă în cântec și solidaritate, atunci dictatura pierde. Și frica pierde.
Sâmbătă seara, de la București, libertatea s-a auzit foarte tare.