Credinţa în călduri

În absenţa lui Dumnezeu, concediat pentru nerezolvarea repetată a cererilor de fericire instantă, omul îşi face de lucru meşterind înverşunat la biserici închipuite şi dogme purificatoare.

Dacă e secolul XX, secreţia anti-religioasă dă cultul socialist - marşul spre paradis prin extinderea ştiinţifică a servituţii. Dacă e secolul XXI şi socialismul nu mai poate îmbrăca tricoul lui Lenin, vine la rînd încălzismul - campania pentru extinderea ştiinţifică a virtuţii şi anularea apocalipsei. Unde era, nu de mult, lupta de clasă, stă, acum, războiul cu industria şi dezvoltarea - noua manie sacră a elitelor. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie de pai organic şi aceiaşi cai verzi pe pereţi şi mai verzi. 

Vaierul de jale care a cernit lumea, de la CNN şi Obama în jos, după ultima blestemăţie a lui Trump e întruparea unui instinct profund anti-modern: refuzul civilizaţiei şi nostalgia după miracolul peşterii neprihănite. Curentul stă pe o seducţie hipnotică şi e impenetrabil la logică, după modelul suratelor lui tinereţea veşnică şi viaţa fără de moarte. Dincolo de bolile sufletului şi ale minţii, încălzismul e, însă, o şarlatanie economică şi politică dezolantă. Să trecem, deci, la fapte şi cifre.

Ce e faimosul Acord de la Paris, părăsit de Statele Unite pe semnătura lui Trump?

Mai întîi, Acordul de la Paris nu e un acord ci o fotografie de grup, cu îngeri în plină formare. Numai cine ascultă ştirile şi declaraţiile încălziştilor poate rămîne cu impresia că hîrtia semnată, în decembrie 2015, la Paris, de emisari din 195 ţări, e o înţelegere serioasă. Evident, nimeni nu se oboseşte să spună publicului larg că aşa numitul Acord nu impune, nu cere şi nu controlează. Că semnatarii decid singuri ce cred ei că e lupta cu schimbarea climatică şi cum vor contribui la izbăvirea planetei. Că Acordul nu are mecanisme de aplicare şi de verificare. Cu alte cuvinte şi aceeaşi prostie, Acordul de la Paris e o farsă însorită. Un contract care furnizează părţilor semnatare locuri de muncă în industria facerii de bine şi dreptul de a se bate cu aripa de sfînt în piept.

Astfel, China, cu o capacitate de producţie de fum, mirosuri şi gunoaie de 5 ori mai mare decît Statele Unite, s-a angajat, constrînsă de năpraznicul Acord, să nu facă nici o schimbare mai devreme de 2030. India, alt superproducător de funingine industrială, a promis scrîşnind in dinţi că nu va reduce emisiile de carbon, dar va medita la tehnici anti-poluante eficiente. Pakistanul a intervenit încă mai sever. Angajamentul pakistanez încape în mai puţin de o pagină şi, spre uşurarea generală, spune că va reduce emisiile de carbon, atît cît e posibil, după ce ţara va atinge plafonul industrial maxim. Cînd va fi asta, nu se ştie şi nu contează. Acordul a fost semnat şi poate fi purtat prin lume ca Sfintele Moaşte degresate şi antifonate.

Aşa cum era de aşteptat, decizia de purificare încălzistă a fost luată de apostolul Obama fără mandat democratic.

Farsa de la Paris stă pe o mascaradă politică. Bineînţeles, China face exact cît şi ce vrea onor Partidul Comunist Chinez. Cine va controla şi trage de urechile lui mari şi galbene Partidul Comunist Chinez? În schimb, în Statele Unite, ideologia încălzistă e religie de stat, administrată de un cler de partid, inoculată în şcoli şi venerată de nenumăraţi băieţi şi fete spălaţi cu apă distilată pe creier. Prin urmare, acolo unde China şi Rusia îşi bagă picioarele în agheasmă, Statele Unite s-au angajat la reduceri enorme (28%) şi s-au pus pe treabă. Năvala asupra industriei americane a produs, deja, sute de mii de şomeri. În noul deşert industrial american, bîntuie depresia şi alcoolismul. O epidemie de opioide (droguri dure, accesibile pe reţetă) a luat la treierat mii de familii şi lasă în urmă copii miraţi de somnul din care părinţii nu se mai trezesc.

Aşa cum era de aşteptat, decizia de purificare încălzistă a fost luată de apostolul Obama fără mandat democratic. Acordul de la Paris nu a fost trimis spre ratificare Senatului american. Apostolul citat mai sus ştia că pierde. Aşa numitul Protocol Kyoto, înaintaşul Farsei de la Paris, a căzut în Senat, unde a recoltat exact zero voturi pentru şi 94 împotrivă. Tartorul Trump a anunţat, încă din campanie, că va renunţa la Acordul de la Paris şi, cu acest punct pe agendă, a cîştigat alegerile. Trump are, deci, mandat popular, dar tocmai asta e problema. Încălziştii nu servesc democraţie. Poporul are emisii electorale neplăcute. În schimb, promisiunile unor state de vechi instinct democratic, semnatare ale Acordului de la Paris, începînd cu Rusia şi terminînd cu Zimbabwe şi Coreea de Nord, sînt preţuite şi fac bine la conştiinţă.

Circul va continua. Trupa se va întîlni, iar, în vreun oraş cu nume mare. Bono şi Depp J. vor sosi în avioanele lor private care nu emit carbon pentru că au rezervoarele doldora de lapte de panda. Dansatori amazonieni despuiaţi vor încinge o eco-feciorească. Domni şi doamne la costum vor semna ceva. După care cerem Poloniei să îşi închidă minele şi ne punem pe ascultat basme chinezeşti. Cine nu acceptă e duşmanul omenirii. Comunicatul final va preciza că ne răcim spre bine în maximum 20 de ani. Apoi, lumea se risipeşte pe la casele şi televiziunile ei servile, după care se întîlneşte iar şi anunţă că pericolul a crescut, dar ne facem bine peste încă 20 de ani.

Maratonul apostolic al încălziştilor e un meci metafizic în care poarta se mută mereu, spre orizont. Să răsfoim albumul cu avertismente tragice, finale şi neînţelese.

Bilanţul concret e o făcătură care sfinţeşte politicieni şi asigură transferul mascat de capital şi producţie spre favoriţii exotici din fosta lume a treia.

În nemuritoarea sa ediţie din 3 august 1971, cotidianul Sydney Herald Morning, anunţa că marea barieră de corali australiană va dispărea în următoarele 6 luni. După 46 de ani, bariera e la locul ei, iar cotidianul nu vrea să se transforme în revistă de umor. În octombrie 2009, primul ministru britanic Brown ne informa că omenirea mai are „doar 50 de zile” pentru a evita drumul fără întoarcere. Între timp, schimbarea climatică a dilatat durata tradiţională a zilei. În noiembrie 2001, marele eco-teolog Al Gore prorocea dispariţia neîntîrziată a zăpezilor pe muntele Kilimanjaro. Predicţia meteo pentru astăzi, 17 iulie 2017, anunţă ninsori moderate pe muntele chel din mintea lui Gore. În mai 2014, ministrului francez de Externe Fabius i se făcea milă de lume şi anunţa că omenirea mai are la dispoziţie 500 de zile pentru a evita „haosul climatic”. Fabius presimţea ceva, dar haosul a lovit politic, nu climatic, şi i-a topit pe socialişti la alegerile de acum o lună. În sfîrşit, profesorul Stephen Hawking, fizican cu Nobel, anunţa recent că, după nelegiuirea lui Trump, ne aşteaptă temperaturi de 250 de grade şi ploi de sulf, ca pe Venus. Totuşi, ceva mai bine mai bine decît pe Neptun (-350).

Bilanţul concret e o făcătură care sfinţeşte politicieni şi asigură transferul mascat de capital şi producţie spre favoriţii exotici din fosta lume a treia. Germania e mare putere în materie, deşi continuă să scoată lihnită lignit, declarînd că e vorba de extracţii curate, în urma cărora creşte iasomia.

Detalii neînsemnate spun că aşa numita tehnologie verde, adică morile, panourile solare şi alte sfinte instalaţii, produc puţină energie şi distrug multe locuri de muncă. Avantajul e că numitele instalaţii înghit subvenţii de stat enorme şi furnizează energie scumpă, cu note de plată obeze la consumator. Cu alte cuvinte, cultul încălzist cîştigă olimpiada virtuţii pe banii dumneavoastră. Dar merită. În fond, încălzismul satisface. Mintea umană s-a întors la superstiţiile milenariste (sfîrşitul e aproape!) care scutesc de onestitate şi fac predici imbatabile.  

Se va spune: bun, dar oamenii de ştiinţă? Oamenii de ştiinţă sînt şi ei oameni.