Corneliu Coposu.101 – un Nelson Mandela al României

„Fiind din aceeaşi generaţie cu Corneliu Coposu, dar pe drumuri politice diferite, pot spune astăzi că, dintre mine şi el, Coposu a avut dreptate“ – 1995, Alexandru Bârlădeanu, demnitar comunist, preşedinte al Senatului României în perioada 1990-1992.

Este cea de a patra mare personalitate sălăjeană, în ordine cronologică, după Simion Bărnuţiu, Gheorghe Pop de Băseşti şi Iuliu Maniu, mentorul său politic. S-au împlinit 101 ani de la naşterea Seniorului. El este, poate, singurul politician-model al postdecembrismului românesc. În fapt, este cel mai admirat om politic contemporan. Exponent al unei alte Românii politice din acea generaţie transilvăneană ţărănistă din şcoala lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu avea o mare admiraţie pentru gazetărie, el însuşi fiind, în tinereţea sa peripatetică, un jurnalist ucenic la ziarul partidului pe care l-a reprezentat atât de demn, smerit şi patriotic. N-a fost fără de greşeală. Rivalitatea lui din partid cu Ion Raţiu, in opinia mea, a văduvit România de cel mai democrat şi capitalist preşedinte pe care România l-ar fi putut avea. Asta la capitolul istoric "if" (dacă – n.r.).

Când l-am întâlnit prima oară, la Balul „Academiei Caţavencu“ din '92, Corneliu Coposu a intrat în jocul scenic propus de academicieni cu o plăcere incredibilă pentru ceea ce credeam toţi că era un „ţărănist de patrimoniu“, cu zeci de ani de închisoare şi domiciliu forţat. Avea o bucurie ludică de bună calitate, bine crescută, nu-i aşa, interbelică. Nu s-a sfiit să-şi trateze public adversarii politici cu umor satiric, dar şi cu serenitatea iertării pe care a invocat-o adesea în relaţia sa cu foştii torţionari. Chiar dacă această toleranţă faţă de proprii săi călăi, tipică unui credincios trecut prin iadul reeducării comuniste, a iscat dezbateri aprinse in sânul treimii familiei Coposu, cu surorile şi eternele sale pavăze, Rodica şi Flavia, pe care le ador aşijderea.

Ceea ce nu prea ştie multă „lume bună“ este că celui mai elegant şi iubit om politic al Opoziţiei din ultima jumătate de secol, îi plăcea la nebunie nu numai haltera, ci şi sportul cu pana de scris, pe care şi-o exersase mai degrabă în oficioasele de partid ale vremii, înainte de a deveni şeful de cabinet al lui Maniu –pasiune pe care nu şi-a ascuns-o după Revoluţie. 

Între noi (Academia Caţavencu) şi Senior a fost, indrăznesc să spun, o enormă simpatie, neoprită nicidecum de antiteza oficială dintre presă şi administraţia politică. Bunăoară, nu cred să fie o primă pagină de ziar mai frumoasă dedicată unui politician, cum a fost prima pagină AC la momentul morţii Seniorului, în 1995. 

Şi tot de la acest „gentle giant“ al politicii româneşti postdecembriste am aflat într-o discuţie în '95, că refacerea noastră ca naţiune se va produce nu după ecuaţia lui Brucan (după 20 de ani), ci după formula pendulului de 45 de ani: teoria „gestaţiei“,  pe care am denumit-o, „profeţia Seniorului“:

Cât timp am gestat în comunism, atât timp cât a gestat diavolul în pântecul naţiunii, tot atât ne va trebui pentru a ne reface. Mai avem puţin, nu-i aşa!?

Într-o notă informativă a Securităţii din decembrie 1968 se menţiona că, în viziunea lui Corneliu Coposu, „Falimentul economic şi ideologic al comunismului este total şi că forţele care îl vor răsturna se vor naşte din mijlocul lui şi nu vor veni din afară“. Aşa credeam şi noi în '89. Ultima arestare a lui Corneliu Coposu, înainte de evenimentele din decembrie 1989, a fost chiar înainte cu câteva zile de acestea, şi anume pe data de 12 decembrie şi a durat trei zile. Aşadar, se poate afirma faptul că anii de închisoare ai lui Corneliu Coposu au durat până în anul 1989, deoarece şi după eliberarea sa, în anul 1964, a avut parte de 27 percheziţii domiciliare, cu repetate reţineri la Securitate.

„N-aţi fost nici şef de stat, nici ministru, nici comandant al armatei, nici academician şi nici măcar ambasador. Dar n-aţi avut nevoie de aceste titluri pentru a vă face un nume recunoscut şi respectat pretutindeni (...). Era normal ca după Revoluţie să jucaţi un rol în această ţară (...) pentru care sunteţi un punct de referinţă (...). Graţie dumneavoastră, graţie câtorva oameni, România de azi e o Românie liberă şi toţi românii, oriunde ar fi ei şi orice ar fi făcut, se recunosc în dumneavoastră”, a spus Bernard Boyer, ambasadorul Franţei la Bucureşti, între anii 1993-1997, ţinând Legiunea De Onoare în mână pentru Corneliu Coposu.

Azi, după acest faustic 16 noiembrie şi după 25 de ani de consecinţe ale comunismului, putem spune în loc de „Jos Comunismul", Comunismul e Jos! Însă mai avem 20 de ani de terapie intensivă, după teoria Seniorului. Dar după ieşirea din scenă politică a „ultimului împărat " comunist, Traian Băsescu, putem spune că ne putem încumeta să construim o democraţie în ultima etapă a renaşterii noastre. 

Aşa cum senin ne spunea atunci Seniorul, alinând îndârjirea noastră anticomunistă: „De-acum democraţia nu va mai putea fi oprită!" Amin!

Dumnezeu să-l ţină de-a dreapta Sa!