Catedrala Mântuirii sau vama românilor spre nemurire
0Românii au avut mereu o teamă ancestrală faţă de vameşi. Fie c-au fost ei pământeni, fie că sunt scrijeliţi cu chipuri apocaliptice pe pereţii albaştri ai bisericilor. De aceea am căutat mereu să ne cumpărăm trecerea.
Bogaţii veacurilor trecute, mai ales cele din evul întunecat, îşi făcuseră un obicei. Prost. Cum în ţărişoarele române nu aveau o mănăstire sau biserică pe măsură, îşi purtau caii spre Muntele Athos sau spre Ţara Sfântă. Aici aduceau cotă parte din bogăţiile stoarse din palmele şi genunchii moldovenilor sau muntenilor.
Au ajuns până acolo încât, neamaiavând galbeni, au donat pământurile. Aşa că, la mijlocul secolului XIX, mai bine de o şeptime din terenurile arabile aparţineau unor călugări şi mănăstiri din Orient. Toate date drept şpagă „vameşilor" care şi-au arogat poziţia de păzitori ai graniţelor „lumii de dincolo".
Noroc de secularizarea bunurilor mănăstireşti făcută de Cuza, care a mai reparat din nebunia înaintaşilor. Şi astăzi, aşa cum mărturiseşte istoricul Neagu Djuvara, egumenii de la muntele Athos mai speră că-şi vor recupera pământurile „furate" de domnitorul român. Ceea ce dovedeşte că vameşii au o memorie foarte bună şi nu uită niciodată.
Peste ţară au trecut de atunci multe lumini şi umbre. Bisericile şi mănăstirile, cel puţin cele din România, au primit înapoi darul de vamă. Iar în ultimii ani, au vămuit cu vârf şi îndesat pentru toată jumătatea de secol comunistă, în care au fost îngrămădite la peretele societăţii. Şi setea „vameşilor" a fost cu atât mai mare. Nu trebuie decât să intraţi prin lăcaşurile din ţară să vedeţi numele, uneori chiar chipurile pictate pe pereţi, ale românilor cu bani din zilele noastre. Căci teama de moarte e la fel ca şi-n Evul Mediu. Iar gândirea, după cum se vede, tot pe acolo este. Biserica a adunat din donaţii mii de hectare de teren, iar locul cuferelor cu galbeni a fost luat de conturile bancare în valută.
Aşa cum îi stă bine unui vameş, acum îşi face şi un sediu central. Denumit, cum altfel, decât Catedrala Mânturii Neamului. Adică a mea, a ta, a noastră, a celor 22 de milioane de suflete care facem umbră pe pămnturile acestea româneşti. În mod normal, mântuirea sau, cum ar spune popa, intrarea în Rai, se face doar dacă ai actele-n regulă. Să nu ai vreo interdicţie pe paşaportul vieţii, iar actele de smerenie şi contabilitatea faptelor bune să fie în regulă. Asta oficial. Căci neoficial, fiecare trebuie să strecoare în paşaport o hartie verzulie. Sau, la nevoie, să vină chiar cu un geamantan plin pentru a-şi cumpăra trecerea. Şi dacă există unii care au pretenţia că ei nu dau, le amintesc doar lista care începe cu locul de înmormântare şi se termină cu lumânarea în formă de şarpe ce trebuie arsă nu ştiu câte zile.
Acum, alţi vameşi, cei ce păzesc graniţele din această lume, au devenit nişte profesionişti desăvârşiţi peste noapte. După ce au fost săltate de procurori autobuze întregi de funcţionari, controlul la frontieră a devenit draconic şi extrem de corect. Dar nu ştiu de ce, simt în aer, de câte ori trec graniţa, o ură înăbuşită. Şi că în scurt timp, după ce tot circul acesta se va încheia, pentru că nu-mi închipui că va face vreo unul dintre ei închisoare, o să înceapă băieţii să-şi scoată pârleala. Şi de nu o să-şi tragă şi ei o Catedrală a Frontierei Libere, să nu-mi spuneţi mie că nu trăim în România.