„Carmen”, într-o nouă montare la Opera Națională București

Anul 2025 este An Bizet. Se comemorează un secol și jumătate de la trecerea în neființă a lui Georges Bizet și se celebrează tot atât de la premiera absolută a celei mai faimoase dintre operele sale, „Carmen”, eveniment ce avusese loc în 3 martie 1875 cu fix trei luni înainte de moartea compozitorului. După premiera absolută prost primită la Opéra Comique din Paris, noua partitură a început să fie aclamată abia după 10 ani, urmând să devină una dintre cele mai reprezentate pe plan mondial. Era firesc deci ca prima scenă lirică a țării să omagieze Anul Bizet printr-o nouă producție a iconicului său titlu, ținând cont de vechimea anterioarei montări (1999), de neajunsurile sale.

          Managementul teatrului din Splai a decis s-o invite în calitate de regizoare, debutantă pe scena bucureșteană și în mizanscene lirice, pe cunoscuta autoare și realizatoare de producții teatrale Ada Lupu Hausvater.

Creatoarea, sunt convins, s-a văzut pusă în fața unei noutăți dilematice, aceea a asocierii unui spectacol scenic cu muzica venită dintr-o orchestră de dimensiune simfonică și transpus în concret de voci cultivate, soliste și corale. Este o complicație ideatică și de interdisciplinaritate, de corelare cu sensurile sonore, drept pentru care și-a alăturat o echipă solidă de producție, compusă din experimentații Helmut Stürmer (decoruri) și Corina Grămoșteanu (costume), pentru coregrafie alegând-o pe Flavia Giurgiu.

Regietheater

Realizarea este de comentat pornind de la noțiunea de Regietheater, adică a acelui „teatru de regie” în care mizanscena intenționează să domine totul, sistem care a invadat și montările lirice aproape de pretutindeni în ultimii 50 și ceva de ani. Uneori cu rezultate dezastruoase. Întrucât opera deține o nișă importantă în artele spectacolului și trebuie să-și modernizeze producțiile, sigur că demersul Adei Lupu Hausvater s-a integrat în acest concept.

Cunoscuta acțiune a operei a fost translatată în zilele noastre, într-un spațiu nedefinit, sugerat de un decor modern, abstract, o schelă metalică înaltă și lată cât turnul scenei, respectiv deschiderea ei, etajată, rotativă (noroc cu turnanta!), accesibilă eroilor și dansatorilor prin scări tot metalice. Câteva portaluri elimină cartezianismul și dau firave idei de epoci trecute. Este un spațiu nonfigurativ, schematic, unic în tot spectacolul. Din laterale apar aleatoriu doi pereți curbilinii care se închid sau se deschid tot grație turnantei, imaginând simbolic arena de coridă, bineînțeles. Un fum alb, dens, foarte la modă în aproape toate montările actuale, câteodată cu oarece raționalitate dar mai mult fără rost, inundă scena aproape tot timpul. Putea lipsi foarte bine. Totul arată tern, sumbru, cenușiu, întunecat, auster, rece. Câteva spoturi de lumini, autografiate probabil de regizoare, întrucât în caseta tehnică nu figurează un lighting designer, mai punctează unele detalii, cu actul al treilea cel mai veridic ca ecleraj de noapte, în care contrabandiștii caută ceva (?) cu lanternele. Efect vizual atractiv. Acesta este ambientul general, care poate părea de interes și să placă la prima vedere iubitorilor modernismului.

Numai că în primul act nu se simte atmosfera însorită, toridă a Sevillei, într-al doilea nu se regăsesc coloristica și specificul costumelor andaluze din hanul, aici întunecat, al lui Lillas Pastia. La Bizet, la libretiștii Meilhac și Halévy, al treilea act se petrece în munții Spaniei, nu într-un cimitir de mașini, iar ultimul în piața din fața arenei, locație pe care construcția metalică o poate suplini doar prin abstractizare forțată.

Bila acordată decorului rămâne de un... cenușiu închis, ca și întreaga imagine, întregul spectru al scenei.

Modernele costume sunt tip uniformă, explicabile pentru militari, inexplicabile pentru lucrătoarele din fabrica de țigări sau contrabandiști. O ușoară încercare de diversificare, totuși nespectaculoasă, fără explozie de culoare, vine abia în actul ultim, la sărbătoarea coridei.

Carmen intră în scenă la început super-sexy în furou și cu țigareta în gură, actul al doilea și al treilea o găsesc în aceeași rochie verde uni, mai potrivită scenei din munți, iar ultimul într-una cu volane și de un atractiv galben-auriu festiv, bine ales.

Ciudată este culoarea costumului „oficial” al toreadorului, neagră.

Pentru toate acestea, bila primește o ușoară tentă de luminozitate.

Bila albă vine pentru mișcarea scenică, conturul personajelor și relaționarea lor. Nu mai vorbesc de cânt. Există însă unele rețineri, motivate de corul de multe ori static, impasibil (intrarea Carmencitei în primul act), distrat. Mișcarea de ansamblu este suplinită de dansatori. Cu toată aversiunea mea pentru ilustrarea coregrafică a preludiilor și antractelor, nelăsând muzica să se exprime singură, cred că balerinii au adus prin mișcările lor moderne idei sustenabile atmosferei și acțiunii, dublând coriștii neimplicați dramaturgic sau chiar unele personaje.

În schimb jocul și atitudinile actoricești au fost la înălțime, provenind în mod clar dintr-o viziune clasică gândită corect de regizoare, pentru ținerea sub control a tramei. Șefa de coloană a fost interpreta rolului titular, Lilia Istratii, senzuală, unduitoare în mișcări (primul act), șerpuitoare în dans, dramatică și ironică în scena cu Don José (actul secund), batjocoritoare la adresa aceluiași José și a Micaëlei (actul III), aprig hotărâtă să se sacrifice în final, ca jertfă din iubire.

Tot din unghi actoricesc, tânăra Georgiana Dumitru a fost o Micaëla naturală, ingenuă și delicată în primul act, plină de curaj și încrezătoare în ruga adresată Domnului în cel de-al treilea,  Doru Iftene a conturat un Don José milităros și îndrăgostit, care comite crima, simbolic, cu banderile de toreador, urmând ca el însuși să sfârșească de mâna lui Zuniga, care din gelozie îl spionează la final. Zuniga, cel care pleznise podeaua de infinite ori cu biciul în scena conflictului lucrătoarelor de la manufactura de țigări. Până la exasperarea publicului. Găselnițe regizorale.

Escamillo prin persoana lui Iordache Basalic a avut demnitate, scena de confruntare cu Don José fiind una dintre cele mai bine realizate dramatic.

Muzica

          Mezzosoprana Lilia Istratii a expus un timbru velurat, de senzualitate intrinsecă, cu care a frazat, a nuanțat desenele melodice din Habanera, Seguidilla, Chanson bohème sau dansul de întâmpinare a lui Don José, a plasat accente vehemente în duetul cu acesta din actul secund. Dificila ca expresivitate și trăire lăuntrică arie „a cărților” din actul al III-lea a rămas ușor exterioară, în pofida unei derulări fluide a frazei. Toate acutele Liliei Istratii au rezonat frumos, pătrunzător și bogat înveșmântate în armonice.

          Surpriza pentru mine a constituit-o glasul tenorului Doru Iftene, cu irizații baritonale, omogen și cu sonorități proaspete, lirism plăcut și moliciuni în mezzoforte în fraze complicate precum „O souvenirs du pays!”, La natural acut notat de Bizet în partitură pianississimo (duetul cu Micaëla din primul act). În aria „La fleur” a avut robustețe în voce și un registru acut solid, așa cum avea să înfățișeze și în finalul actului al III-lea sau al operei. Privitor la sunetele înalte de forță, cred că emiterea lor ușor mai prelungă ar servi impactului dramatic. Un evantai de alte personaje importante, bine alese pentru propria-i vocalitate, îi stă în față.

          Cunoscută din rolul titular al unor spectacole cu „Traviata” la Studioul Experimental pentru Artele Spectacolului Muzical Ludovic Spiess aferent Operei Naționale București, juna Georgiana Dumitru (Micaëla) a cântat diafan și cu sinceritate, înșiruind fraze delicat desenate în scena cu Moralès și în duetul cu José din primul act, confirmându-și calitățile în aria „Je dis, que rien ne m'épouvante” cântată cu pianissime frumoase, linie vocală fluidă și, deși reținută în registrele grav și central, a apărut strălucitoare și bogată ca sunet în cel acut (Si bemol), fiind geana de luminozitate și candoare a actului al III-lea.

Pentru Escamillo, distribuția l-a avut pe baritonul Iordache Basalic, un experimentat interpret al toreadorului, întotdeauna în excelentă formă vocală.

În alte roluri au cântat basul Filip Panait (Zuniga), baritonul Florin Simionca (Moralès), ambii destul de insonori, soprana Stanca Maria Manoleanu (Frasquita cu glas remarcat), mezzosoprana Sidonia Nica (Mercédès), Andrei Petre (Le Dancaïre) și Ioan Coca (Le Remendado), ultimii patru constituind împreună cu Carmencita, un cvintet suculent în actul secund.

Corul Operei bucureștene i-a avut drept dirijori pe Adrian Ionescu și Ethan Schmeisser iar bagheta spectacolului i-a aparținut lui Ciprian Teodorașcu. S-au făcut minuscule salturi în partitură care nu au afectat întregul, s-a cântat în limba originală însă fără recitative vorbite, ceea ce n-a fost rău, pronunția în limba lui Voltaire finnd întotdeauna problematică. Dirijorul a condus cu gestică soft, eficientă și a abordat un management corect, clasic al tempilor, care au completat în bună măsură unele aspecte ale atmosferei din scenă, având la bază experiența vechilor interpretări ale partiturii, pe care Orchestra Operei Naționale o cunoaște și o stăpânește.

Cu bile albe și cenușii, noua montare a opusului lui Bizet la teatrul din Splai merită să fie văzută.