Când un partid devine sectă. Lecția morală a zilei de 9 noiembrie

În urmă cu optzeci și șapte de ani, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, Europa își pierdea pentru mult timp busola morală. Kristallnacht – în traducere, „Noaptea de Cristal” – a fost momentul în care Germania nazistă a început, oficial, persecuția organizată a populației evreiești: sute de sinagogi incendiate, mii de prăvălii devastate, zeci de mii de oameni arestați, umiliți, torturați sau uciși. De atunci, 9 noiembrie este marcată, la nivel european și internațional, drept Ziua de Luptă împotriva Fascismului și Antisemitismului, instituită în 1995 de organizațiile civice reunite în rețeaua UNITED for Intercultural Action, cu sprijinul instituțiilor europene și al UNESCO.

Cu ocazia acestei zile, se țin conferințe, se publică rapoarte, se fac analize, se trimit mesaje oficiale. Și totuși, dacă privim cu atenție curba ultimelor decenii, vedem că fenomenul intoleranței nu a dispărut; dimpotrivă, s-a metamorfozat și, pe alocuri, s-a amplificat, impulsionat de noile tehnologii, de crize suprapuse și de ceea ce, mai nou, unii numesc „oboseală democratică”.

De ce? Pentru că momentele de tip Kristallnacht nu apar din neant. Ele se nasc atunci când politica părăsește teritoriul raționalității deliberative și al pluralismului, al verificării faptelor și al contra-argumentului, și intră în zona sectarismului. Marile crime organizate și instituționalizate ale secolului XX – de la Holocaust la Gulag – au fost posibile fiindcă s-a produs această mutație: rațiunea politică a fost înlocuită de credință partinică, dialogul cu dogma, iar cetățeanul a devenit fie „frate de credință”, fie „dușman obiectiv”.

Intoleranța nu este o invenție modernă. A fost cultivată la curți regale, în numele „ordinii” ori al „purității”. Dar, odată cu apariția reprezentării politice, cu parlamentul și partidele, intoleranța a dobândit o scenă nouă: tribuna publică. Când sistemul se democratizează, extremismul caută legitimitate în plină zi: în parlament, pe stradă, în studiourile de televiziune, în fluxurile de social media. Iar atunci când partidele – instituții create pentru a agrega interese diverse și a media între societate și stat – încep să semene cu secte, democrația își pierde anticorpii.

Merită, așadar, să clarificăm termenii. „Partidul” este, în logica democratică, un instrument al reprezentării: adună oameni, idei, interese, propune politici, își dispută pașnic puterea și acceptă alternanța la putere. „Sectarismul” este o stare de închidere doctrinară și organizațională: adevărul devine unic și revelat, liderul are rolul de „inițiat” (sau „guru”), iar disciplina nu mai înseamnă asumarea unei linii politice, ci obediență personală. „Extremismul” este refuzul principiilor pluralismului – prezumția de bună-credință a adversarului, compromisul legitim, controlul constituțional – și înlocuirea lor cu logica prieten-dușman, cu „puritatea morală” ca test de apartenență și cu demonizarea instituțiilor. „Genocidul” și „Holocaustul” trimit la formele cele mai radicale ale violenței de stat, întemeiate pe dezumanizare sistematică; ele nu sunt simple accidente istorice, ci rezultatul unor mecanisme politice, mediatice și administrative puse în slujba sectarismului politic.

Cum se transformă un partid într-o sectă? Dincolo de nuanțe, se pot identifica câteva regularități. Mai întâi, reducerea doctrinei la dogmă: complexitatea este denunțată ca trădare, nuanțele sunt suspecte, iar realitatea se comprimă în slogane. Apoi, apariția „liderului providențial”, care pretinde monopolul asupra adevărului și transformă consultarea într-o coregrafie. Urmează substituirea deliberării cu ritualul: ședințele devin acte de reafirmare a credinței, nu ocazii de a confrunta argumente. În paralel, limbajul se militarizează: apar etichete, liste de „păcătoși”, excomunicări publice. Și, în sfârșit, instituțiile sunt atacate și alterate. Sunt prezentate publicului ca obstacole ale „voinței pure”: justiția devine „inamicul poporului”, presa – „vândută”, universitatea – „captivă”, culturile minoritare – „pericol”.

Istoria oferă exemple cărora le cunoaștem deja finalul. Mussolini a transformat Partidul Național Fascist într-un instrument al violenței sacralizate, cu mitologii pseudo-romane și o pedagogie a uniformei și marșului. Adolf Hitler a convertit Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) într-un mecanism total de control – de la tineret la economie – și a făcut din antisemitism o doctrină de stat, administrată birocratic până la exterminare. Stalin a remodelat Partidul Comunist al Uniunii Sovietice într-o teocrație politică a fricii, cu procese-spectacol, epurări și un limbaj care a făcut posibil „dușmanul obiectiv”.

Dar nici România nu a fost ferită de astfel de derive. Mișcarea Legionară a fost, poate, exemplul cel mai vizibil de partid-sectă din spațiul românesc interbelic: un amestec de misticism, naționalism și violență ritualizată, în care cultul morții și al liderului a înlocuit rațiunea politică. Partidul Comunist Român, la rândul său, a reprodus modelul sovietic de sectarism ideologic, transformând devotamentul față de „linie” într-o credință exclusivistă, în care realitatea era cenzurată, iar individul anulat.

Istoria ne arată, astfel, că riscul sectarizării unui partid există atât pe stânga, cât și pe dreapta, iar prezentul ne demonstrează că sectarismul politic nu a dispărut, ci doar s-a adaptat. În forme mai subtile, el traversează întreg spectrul politic: de la curentele woke și radicalismele ecologiste sau identitare, până la populismele naționaliste și moralismul rigid al unor partide care se proclamă „europene”. În toate aceste cazuri, dogmatismul și intoleranța se hrănesc din același reflex: certitudinea morală transformată în instrument de excludere. Apelul la „standarde morale” devine astfel o nouă formă de violență simbolică – o morală instrumentalizată pentru a condamna, a stigmatiza și, în final, a justifica agresiunea. Iar istoria ne avertizează că violența verbală, odată legitimată moral, sfârșește invariabil în violență fizică.

Această dinamică explică și simptomele actuale ale vieții politice: refuzul dialogului intern, transformarea loialității într-un cult personal, disprețul față de compromis și față de instituțiile democratice. Iar atunci când un asemenea partid ajunge la guvernare, efectele devin sistemice: instituțiile statului sunt confiscate simbolic și funcțional, iar mandatul lor – acela de a servi interesul public – este deturnat pentru a servi secta. În loc să fie instrumente ale statului de drept, ele devin extensii ale unui lider sau ale unui grup, iar administrația, presa ori cultura sunt supuse unui proces de uniformizare ideologică.

Atenție: a discuta despre „sectarizarea” partidelor nu înseamnă a pune semnul egal între toate doctrinele sau între toate epocile. Înseamnă a observa un risc recurent: oricând o organizație politică renunță la pluralism intern, la transparență și la verificarea publică a deciziilor, ea începe să semene cu o sectă, indiferent că este „de stânga” ori „de dreapta”, indiferent de vocabularul moral pe care îl invocă. De la „puritatea revoluției” la „puritatea națiunii”, tentația este aceeași: scurtarea drumului prin eliminarea dezbaterii și a „obstacolelor” instituționale.

Ce face ca acest risc să redevină acut astăzi? Trei împrejurări. Prima: accelerarea comunicării, care recompensează certitudinea zgomotoasă și penalizează răbdarea argumentului. A doua: crizele suprapuse – de securitate, economice, culturale – care cresc apetitul pentru soluții simpliste și lideri „salvatori”. A treia: polarizarea algoritmică, adică universurile digitale în care fiecare primește confirmarea propriilor convingeri, iar adversarul devine, la propriu, invizibil sau caricaturizat. Într-un asemenea mediu, partizanatul devine cu ușurință sectarism; iar sectarismul, hrănit suficient, produce intoleranță socială, justificări „nobile” ale umilirii și, în cazuri extreme, legitimează violența.

Ce e de făcut? Înainte de orice, să redăm memoriei funcția ei civică. 9 noiembrie nu este un ritual gol, ci o avertizare metodică. Nu comemorăm doar victimele; ne verificăm, în fiecare an, mecanismele de protecție ale democrației. Educația istorică onestă, cu capitolele întunecate la vedere, este un început. La fel, gramatica dezbaterii publice: dreptul la replică, regulile presei, distincția între opinie și fapt, între critică și calomnie. În plan instituțional, antidotul sectarismului rămâne transparența: finanțarea politică limpede, selecția deschisă a cadrelor, ședințele în care se și decide, dar se și explică. Iar în interiorul partidelor, democrația nu este un lux, ci singura asigurare de viață: competiția reală pentru funcții, protecția minorității interne, auditul doctrinar periodic, deschiderea spre expertiză independentă.

E nevoie, totodată, de o etică a puterii. Puterea democratică nu se măsoară în capacitatea de a învinge adversarul, ci în capacitatea de a guverna împreună, sub reguli comune. Un partid care câștigă alegeri, dar pierde reperele, nu guvernează, ci domină. Iar dominația, oricât de seducătoare poate fi pentru cei care o exercită, alimentează în societate tocmai stările pe care democrația s-a străduit să le depășească: frica, resentimentul, fatalismul. Partidul-sectă are întotdeauna o problemă cu Constituția, mai ales atunci când aceasta este un document democratic, care obligă la dialog, transparență și ponderarea puterii. Pentru el, Constituția devine obstacol, nu garanție — o barieră în calea „voinței pure”, nu pavăza cetățeanului.

Împotriva acestor stări maligne ale societăților, este nevoie de activarea unui tratament vechi, dar eficient: responsabilitatea cuvântului și a gestului public – asumate de fiecare cetățean.

9 noiembrie ne amintește că prăbușirea nu începe cu trenurile morții, ci cu gluma „nevinovată”, cu stereotipul repetat la nesfârșit, cu delegitimarea discretă a instituțiilor, cu transformarea oponenților în „non-oameni” ai dezbaterii sau, mai simplu spus, cu derapaje publice netaxate la timp. Ne mai amintește ceva: că memoria cea mai eficientă este memoria activă. Nu ajunge să spunem „să nu se mai repete”; trebuie să schimbăm modul în care facem politică, limbajul cu care îi învățăm pe tineri ce este libertatea, felul în care partidele își aleg liderii, în care televiziunile construiesc conversația publică, în care școala distinge între eroism și fanatism.

În loc de concluzie, propun să reflectăm asupra a cinci norme simple ale igienei democratice – nu ca manifest, ci ca rutină zilnică. Mai întâi, prezumția de bună-credință: fără ea, dialogul e imposibil. Apoi, dreptul de a greși: fără acest drept, nimeni nu mai riscă să gândească. Al treilea, datoria de a argumenta: cine afirmă, probează; cine acuză, furnizează fapte. Al patrulea, dreptul la dezacord loial: opoziția este un serviciu public, nu o crimă. În fine, limita puterii: majoritatea decide, dar nu decide orice și nu împotriva cuiva, iar această decizie se încadrează în limitele Constituției, care trebuie să fie pavăza tuturor – majorități de azi și minorități de mâine –, nu atributul unora.

Dacă reușim să transformăm aceste norme în reflexe, 9 noiembrie va rămâne un prag de conștiință, nu un prag al resemnării. Iar partidele – cu toate inevitabilele lor tensiuni – vor rămâne partide, nu secte politice. Memoria nu schimbă trecutul, dar poate schimba viitorul. Depinde doar de noi dacă o tratăm ca pe un calendar sau ca pe o busolă.

Astfel de reflecții merită, de altfel, să fie purtate mai des și în România. Într-un moment în care anumite partide – inclusiv unele care se consideră „europene” – manifestă comportamente sectare, intolerante, agresive, sau transformă loialitatea internă în cult al liderului, discuția despre sănătatea democrației devine obligatorie. Vedem această alunecare atât în discursurile radicale ale formațiunilor naționaliste, cât și în rigiditatea dogmatică a unor partide care se revendică din modernitate. Tot mai des, pretinsele standarde morale sunt folosite ca armă de delegitimare, pentru a umili, a exclude și, în final, a justifica agresiunea simbolică. Dar istoria ne arată că violența simbolică este doar preludiul violenței reale: de la cuvânt la faptă, drumul este mereu mai scurt decât credem. În plus, în interiorul acestor structuri apare un fenomen la fel de nociv – dublul limbaj – prin care liderii proclamă valori în spațiul public, dar le încalcă sistematic în interiorul propriei organizații. Este forma modernă a imposturii politice: moralismul de fațadă care acoperă intoleranța, disprețul față de dialog și setea de control. Sectarismul nu are culoare politică – dar are consecințe. Iar despre ele va fi nevoie să revenim, pe larg, în articolele viitoare.

  Articol publicat și în Revista Cultura (revistacultura.ro - Revista Cultura).