Când Dumnezeu e izbit de toţi pereţii
0Istoria am auzit-o când eram mică. Nu mai ştiu de unde. Aflasem că o fetiţă de 10 ani a stat o zi întreagă într-o cadă cu apă rece. Îşi dorea să moară. Să nu mai audă. Să scape.
Copilăria îi era zidită cu bucăţi de teroare îmbibate cu alcool, lipite între ele cu dumnezei trântiţi de pereţii şi ferestrele camerei. A învăţat de existenţa sfinţilor din înjurăturile aruncate printre dinţi. Iar bătăile erau mereu smulse sălbatic din lumina fiecărei zile. În casă mobila păstra urmele urii, dovezi ale unui experiment torţionar prin care sufletul de copil e transformat puţin câte puţin, zi de zi, într-un cărbune. La final, e o „selecţie naturală“. După 18 ani cei mai mulţi intră în viaţă ca torţionari pregătiţi la rândul lor să educe. Unii dintre ei au spiritul distrus şi se îneacă în marea masă a oamenilor. Restul, cei mai puţini, îşi îngroapă amintirile şi îşi reconstruiesc sufletul.
În România, vânătăile desenate pe trupurile copiilor sau ale femeilor sunt privite ca ceva normal. O moştenire idioată păstrată din moşi-strămoşi. În ultimii ani, unii au încercat să pună situaţia în cifre. Şi le-a ieşit faptul că, „în medie, sunt semnalate 4 cazuri pe zi de violenţă domestică“. Că, numai în Bucureşti, din 2009 până în 2010, numărul plângerilor a crescut de 10 ori. Iar anul trecut peste 100 de persoane au fost ucise de un membru al familiei. Cifrele au fost scoase, fluturate şi apoi îngropate într-un sertar. Nimeni nu le mai acordă atenţie. Pentru că, nu-i aşa, sunt treburi mult mai importante cărora trebuie să le acordăm atenţie. Precum o idioată şi fără sens împărţire teritorială a României sau scrisoarea Monicăi Columbeanu, din care aflăm de dorinţele unei piţipoance „pentru ţară şi pentru viitor“.
Ipocrizia cu care ne interesăm de ultimele tratamente pentru reducerea colesterolului sau de cele mai tari tehnici sexuale nu e decât felul nostru românesc de a fi. De a ascunde sub preş mizeriile ordinare care ne ocupă viaţa de zi cu zi, amăgindu-ne că trăim într-o lume normală. Nu cred că există copil sau om mare care să nu fi avut, chiar şi tangenţial, de-a face cu teroarea domestică. Mai ales în ultimii doi ani, de când cu marea criză. Banii au devenit din ce în ce mai puţini, s-au pierdut locuri de muncă, s-au pierdut case şi vieţi. Iar totul s-a tradus într-o creştere exacerbată a dramelor. Şi aici nu contează şcoala pe care o ai, diplomele lipite de pereţi sau marca maşinii parcată în faţa vilei. Dumnezeii sunt lipiţi de pereţi şi în casa bogatului, şi în cea a săracului. Şi în cea a şomerului, şi în cea a profesorului.
Iar printre reclamele la bere, sfaturile pentru o „viaţă sănătoasă“ şi lozincile de genul „alcoolul dăunează grav sănătăţii“, sute de copii îşi pregătesc căzile cu apă rece.