Autorul e gol

De ce mi-a fost frică n-am scăpat: m-a sunat Cezarina. Mi-a spus că a început cu actorii „lectura la masă“, le-a plăcut piesa, au citit-o cu plăcere, au discutat, a mers bine! Dar aşteptam întrebarea de care îmi era frică. Şi Cezarina s-a apropiat: „Ştii, aş avea o întrebare pentru tine. Eu am discutat-o cu actorii, dar ei vor să afle şi ce-ai gândit tu!“

Tocmai asta mă înspăimânta, să le spun ce-am gândit! Şi Cezarina mă întreabă: „De ce se dezbracă Oarfă în penultima scenă? Care e motivaţia lui interioară?“ Râd, comică scenă, nu-i aşa? Râde şi Cezarina, dar aşteaptă răspunsul meu. Ea ştie pentru că a discutat cu actorii. Eu n-am discutat cu nimeni. Eu am scris piesa, eu am creat personajul. Undeva, la un teatru din ţară, Cezarina va monta piesa, dar asta nu are importanţă. Importantă este motivaţia interioară a lui Oarfă! Repet cu voce tare, ca un robot: „De ce se dezbracă Oarfă...“ şi mă mişc prin casă cu telefonul la ureche, căutând cu privirea un punct de sprijin, care să mă ajute să-i răspund convingător Cezarinei.

Unde eşti, Oarfă? Îl caut cu privirea, în spatele fotoliului, prin baie, pe balcon, unde te-ai ascuns, ieşi de-acolo şi spune-mi de ce te-ai dezbrăcat, să nu creadă regizoarea că am scris scena asta cu tine ca să şochez publicul, ca să fac pe teribilistul, să scrie tabloidele despre acest spectacol „curajos“, pentru că trebuie să înţeleagă şi actorul care te joacă de ce trebuie să se dezbrace până la piele, în văzul lumii, nu poate să facă asta aşa, fără motivaţie, chiar şi o vedetă porno are o motivaţie! Dar tu nu eşti vedetă porno, Oarfă! Eşti personajul meu, eu te-am creat, eu ţi-am fost Creatorul!

Ce să-i spun Cezarinei? M-a prins ca pe un elev care s-a dus la şcoală cu lecţia neînvăţată. Şi mai am şi orgoliul să-mi fie jucată piesa! Ah, de ce am scris atât de prost! Doar l-am citit pe Cehov şi n-am învăţat nimic din piesele lui! Unde eşti, Oarfă? Răspunde-mi! Dacă nu poţi, înseamnă că eşti un personaj ratat, neîmplinit, o figură palidă, schematică, te-am ratat şi pe tine, ratat ce sunt şi eu! Dacă nu-mi spui, atunci vei rămâne un schilod, unul pe care o să-l compătimească bietul actor care o să te joace, până se va plictisi şi se va enerva, te va urî, te va distruge, te va scoate din CV-ul lui de artist, iar eu vreau să rămân în memoria actorilor şi a publicului, e orgoliul meu de Creator! Chiar aşa, în ce lume eşti tu acum, Oarfă? Unde eşti cu toate personajele din piesa mea care, uite că se va juca undeva, la un teatru...!

Ce minunat ar fi să existe undeva pe lumea asta un loc, o casă, o rezervaţie sau o stradă cu toate personajele pe care le-a creat un autor, mai mare sau mai mic, celebru sau anonim. Şi eu să cobor printre voi, dragele mele personaje, să vorbim, să-mi daţi de mâncare, pentru că şi eu v-am hrănit cu sângele meu, să-mi oblojiţi rănile sufletului de atâta scris, să dorm şi să-mi trag sufletul lângă voi, până la moarte. Numai voi să mă iubiţi şi să vă bucuraţi de veşnicia voastră.

„Pierre, mai eşti la telefon?“ – o aud pe Cezarina. Da, Cezarina! Oarfă se dezbracă... De ce te dezbraci, Oarfă, de ce?