Aproapele ca judecător
Este evident că nu există politică democratică fără adversitate ideologică, fără competiţie de idei, fără multipartitism şi conflict între partidele angajate în lupta pentru putere. Ba chiar şi înăuntrul fiecărui partid, tensiunile, facţiunile, spiritul critic şi autocritic sînt de neevitat. Cu atît mai mult în timpul campaniilor electorale.
Numai că maturitatea politică reală presupune, chiar şi în arena dezbaterii, reguli de bun-simţ, bun gust, bună cuviinţă. Diversitatea nu trebuie să se exprime ca ferocitate exclusivistă, ca voluptate a deconstrucţiei, ca aplomb războinic. Pot exista excepţii, dar atmosfera generală trebuie să rămînă în sfera civilizaţiei. La noi însă, prevalează, de ani de zile, bîta. Oponentul nu e interlocutor, ci duşman. Argumentaţia nu e suită logică, ci salt la beregată. Spectacolul general e de tipul îmbrîncelii brutale, al demolării primitive. Nici una dintre taberele politice autohtone nu pare să îşi pună problema dialogului real. E unul din motivele (multe), pentru care dna Dăncilă a pierdut alegerile. Acuza „discursul de ură“ al preopinentului, dar bombănea ţanţoş, cu o stilistică nervoasă, de periferie. Să sperăm că partidul dintre care face parte va înţelege, într-un (prea) tîrziu, că are nevoie de alt discurs, de alte portrete, de altă retorică. Dar privind îndărăt, nu avem prea multe motive să ne facem iluzii... De nici o parte. Dovadă – textul de mai jos, scris în 2006.
Articol preluat din Dilema Veche
Înainte de 1989, toată lumea judeca aspru politica partidului şi a reprezentanţilor lui, iar partidul judeca aspru pe toată lumea. În rest – bîrfă cotidiană şi mici probleme de caracter. Nu trăiam însă din judecarea celuilalt. Altele erau circumstanţele, altul năduful. Eram hărţuiţi, prudenţi, mai curînd solidari cu cei din jurul nostru. Existau, fireşte, şi oarecari „pagube colaterale“ ale acestei diminuări a spiritului critic. Nefiind preocupaţi să-i judecăm pe alţii, pierduserăm şi deprinderea de a fi atenţi la ei. Fiecare îşi administra singur supravieţuirea, fiecare se concentra asupra lui însuşi şi asupra apropiaţilor săi. Resemnarea, duplicitatea şi decizia spontană de a îndura totul în tăcere ţineau loc de morală şi de instinct politic.
După revoluţie, organul somnolent al judecăţii a devenit insomniac. Am redescoperit voluptatea uitată a opiniei critice, satisfacţia de a amenda, de a pune la zid şi de a cere socoteală. „Tranziţia“ a devenit apogeul plăcerii de a înjura. Toată lumea judecă pe toată lumea, toată lumea valorifică maximal dezacordul. Opoziţia dă de pămînt cu Guvernul, Guvernul cu Opoziţia, gazetele dau de pămînt cu oamenii politici, partidele se atacă unele pe altele sau se împart în „aripi“ şi grupuri care se sleiesc în interminabile lupte intestine. Preşedintele e în conflict cu prim-ministrul, populaţia, năpăstuită, înjură în dreapta şi-n stînga, Biserica Ortodoxă se războieşte cu papistaşii, cu protestanţii şi cu greco-catolicii, ungurii cu românii, românii cu ungurii, ungurii cu secuii şi toţi cu ţiganii (pardon, romii) şi cu ce a mai rămas din evrei. Ardelenii îi beştelesc pe regăţeni (şi viceversa) sau se coalizează cu ei contra moldovenilor, televiziunile se bat între ele, SRI e într-o surdă concurenţă cu SIE, patronii de cluburi sportive se încaieră piperat săptămînă de săptămînă, ministrul Justiţiei se ceartă cu magistraţii, ministrul Sănătăţii cu medicii, ministrul Mediului cu mediul. (...) Intelectualii enervează pe toată lumea şi se enervează între ei, scriitorii tineri se înghesuie să-i îngroape de vii pe cei bătrîni, pro-americanii se înfruntă cu anti-americanii, unele resurse de adversitate se cheltuiesc pe ruşi şi bulgari, altele pe Uniunea Europeană. Românii din ţară se bosumflă împotriva românilor din străinătate, societatea civilă se împarte în mici societăţi civile care se excomunică reciproc. A inventaria toate conflictele care ne adună, seara, dinaintea televizoarelor e o operaţiune utopică. Ar însemna să facem suma întregii suflări autohtone. Pe acest fundal, pînă şi apelul la consens sună a deriziune şi e producător de dispută.
Pînă la un punct, dezmăţul critic de care vorbim e explicabil. Înţărcaţi, sub comunism, de dreptul de a ne opune, am ales să facem o baie igienică de lătrături şi lături compensatoare. Dar, de la o vreme, atmosfera a devenit toxică şi născătoare de confuzii pernicioase. Mai întîi, spiritul critic se constituie într-un sindrom de autoritate, într-un derapaj vicios al nevoii de putere. „Uitaţi-vă la mine!“, pare să spună cîte un gazetar. „Uitaţi-vă cum mi ţi-l tăvălesc pe ministrul X, cum mă bat pe burtă cu Y, cum zic şi fac ce vreau, indiferent de interlocutor!“ „Show-master“-ul se poartă ca un diriginte de internat cu elevii săi, ca un dascăl pompos cu omul de pe stradă, ca un judecător de instrucţie cu delincventul mărunt. E rău, obraznic, sigur de sine, un soi de caporal baletînd acru dinaintea răcanilor. O a doua malformaţie a spiritului critic rezultă din practicarea lui ca specie a inteligenţei. Cine e deştept, dă tare! A fi de acord cu cineva şi, în genere, a cultiva judecata afirmativă e un semn de moleşeală intelectuală, dacă nu direct de debilitate. În sfîrşit, spiritul critic e adeseori manipulat ca expresie a libertăţii. Ne-am cîştigat dreptul la suficienţă şi arbitrar, ne‑am cîştigat dreptul de a nu mai ţine cont de nici o regulă. Îi pot judeca pe toţi, pentru că n-am ce risca şi n-am ce pierde. Nu am oprelişti de limbaj şi de atitudine, pot, aşadar, să-mi valorific „inspirat“ agresivitatea şi tupeul.
Pledăm, în acest caz, pentru delegitimarea spiritului critic? Nu. Sugerăm doar dublarea autorităţii lui prin politeţe şi respect faţă de aproape, dublarea inteligenţei prin bunătate şi dublarea libertăţii prin virtutea discernămîntului. Altfel ne vom sufoca în îndîrjire, scrîşnirea dinţilor, băşcălie malignă, ţîfnă şi arţag. Şi vom ieşi din exerciţiul democratic desfiguraţi, ca după un caft de cartier.
Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro