Anti-editorial. Nu citi!

„Doamne, fă-mă să nu am nevoie de alinări, ci eu să alin durerea celorlalţi! Să nu am nevoie de înţelegere, ci eu să-i înţeleg pe ceilalţi! Fă-mă să nu am nevoie de iubire, ci eu să iubesc din toată inima!“. (Medic Eugene Roe - Rugăciunea lui St. Francis, „Band of Brothers“)

… Şi crezi că ai să reuşeşti să obţii iertare? Crezi că vor pricepe că viaţa unui om, gândurile lui, durerile şi clipele lui de bucurie, mărunte şi rare, nu sunt mereu în pas cu tine? Crezi că, dacă eşti sus, îţi este bine? Că nu te vei prăbuşi niciodată? Că nu vei simţi niciodată gustul amar al deznădejdii? Că nu te vei apuca să scrijeleşti pereţii creierului cu cele mai negre gânduri? Că nu te vei agăţa de fiecare neuron, rămas slobod într-o supă dezgustătoare de durere...?

... „De câte ori te citesc, îmi vine să mă omor“, îmi zicea cineva, undeva, pe un forum. E bine că citeşti! E extraordinar că aceste câteva cuvinte, scrijelite pe ecranul unui calculator, stârnesc măcar o singură emoţie. Înseamnă că există inimă.

... Aştept cu înfrigurare fiecare vineri. Aştept să citesc un text, scrijelit de un suflet pe alt ecran. Săptămâna aceasta l-am dezgropat pe „Vai, sărmanul tată!“. Am îngheţat sub „Gerul iubirii“ şi am mers la un moment dat „Până la capătul liniei“. Sentimente ascunse adânc între cuvinte şi opinii grele despre ţară, popor, conducători, funduri de politicieni şi pedepse pentru televiziuni. Sau printre editoriale despre menirea de jurnalist. Ah, cât de bine ne pricepem la teorie! Şi ce magistrali suntem în a ne bate cu cărămida-n piept când vine vorba despre meseria asta!

... Cel mai mare act de curaj, în lumea asta a presei, nu e atunci când înjuri. Ci atunci când, fără nicio urmă de regret, îţi descoperi sufletul. Şi îl dai în dar fără a te uita sau a şti măcar cine e cel care primeşte. Chiar dacă ştii sigur că vor fi mulţi gata să îţi şlefuiască crucea.

... Cineva mă întreba odată dacă ar fi bine ca oamenii să fie închişi pentru cuvinte. Că un cuvânt nu e acelaşi lucru ca un cuţit. Nu e o lamă care să îţi intre între coaste şi să îţi scurgă viaţa din tine. Nu, nu e. Chiar aşa, de câte cuvinte ar fi nevoie ca să distrugi un om? Unii au murit după numai unul singur…

… „Dacă faci bine toată viaţa, vei fi răsplătit cu bine!“. Nu cred. Am văzut lepre ajunse la vârsta senectuţii, îngropate în sicrie lăcuite. Şi sfinţi care s-au dus în lumea de dincolo, între patru scânduri aspre, înainte de a avea o clipă de linişte. Nu e o regulă. E doar întâmplare. Şi a fi un om bun este un lux. Pe criza asta, cine îşi permite luxul?

… Cine sunt eu? Un om. Cu bune şi rele. Cu păcate şi nepăcate. Un om care îşi caută în fiecare zi sensul. Uneori, deznădăjduit. Alteori, cu un optimism tembel. De fiecare dată, însă, cu dorinţa de a se vindeca. Şi, uneori, scriu lucruri care nu au loc şi sens în paginile presei. Fie ele şi electronice. Din fericire, însă, nu sunt singura.  

Ramona Ursu este redactor-şef adjunct „Adevărul“ – ediţii locale