Am să îţi arăt cine sunt eu!

Am să înţeleg că lumina, şi nu întunericul, este cea care mă înspăimântă. Că teama mea nu este legată de faptul că nu aş reuşi, ci de victoria însăşi.

Pământul are 4 miliarde de ani. De 200.000 de ani, o bătaie de inimă în viaţa universului, eu, omul, am fost eliberat în marile sale grădini. Am pornit de jos. Am călătorit din inima Africii peste pădurile Europei, prin marea Siberie spre America. Sau cel puţin aşa cred că am făcut. Am creat, am ucis şi am creat. Am construit, am distrus şi, din cenuşă, mi-am reclădit noi imperii. Am pus întrebări, am dat răspunsuri. Când nu am avut răspunsuri, m-am pus în genunchi şi am privit către cer, în căutarea zeilor. ­Mi-am pus sufletul în poezie, teatru, cărţi. Mi-am antrenat răutatea şi cruzimea în execuţii, masacre şi genocide cumplite. Am privit către cer şi m-am înălţat către el. Am scormonit în măruntaiele pământului şi mi-am scos de acolo energia prinsă a soarelui. Am suferit, m-am bucurat. Am fost rege şi cerşetor. Sclav şi general. Am urât şi am iubit. Şi cu fiecare lacrimă, cu fiecare frământare, cu fiecare pas făcut, cu fiecare surâs, am privit spre viitor.

Astăzi am 7 miliarde de feţe. Lupt cu timpul, lupt cu moartea, lupt cu mine însumi. Şi, deşi am reuşit să mă înalţ la cer, astăzi îmi este mai teamă ca niciodată de el. Frica mi-a pus lanţuri la ­mâini şi la picioare. Am case de piatră, am roboţi ce lucrează pentru mine, licori ce îmi salvează trupul de boli ce altădată mă decimau. Pereţi de sticlă prin care privesc lumea în toate colţurile ei, ca niciodată. Sunt înconjurat de cele mai cumplite arme, în spatele cărora am senzaţia că sunt protejat.

Şi cu toate astea îmi este mai teamă ca niciodată.

Undeva, printre frământări, m-am schimbat. Am renunţat la mine. Am devenit leneş, am devenit un fricos. Am acceptat ca destinul meu să fie controlat de laşitate. Când lucrurile devin grele, caut vina în pământ, pe cer. Oriunde în jurul meu. Niciodată în mine. Pentru că am uitat pentru ce trebuie să lupt. Am devenit egoist, iubindu-mă pe mine însumi mai mult decât orice altceva din jurul meu. La umbra statuii pe care mi-am ridicat-o în faţa casei, tremur la gândul neputinţei.

Însă, încă port în mine cea mai mare putere. Căci am fost creat să strălucesc. Am fost înzestrat cu liberul arbitru, dreptul de a-mi construi singur destinul. El mă va ajuta să îmi dărâm toate gardurile şi zidurile pe care le-am construit în jurul meu. Îmi va da puterea să ies în faţă, cu mâinile goale, şi să privesc din nou spre viitor. Să înţeleg că fiecare lovitură pe care o primesc, fiecare durere care mă pune în genunchi, fiecare teroare care intră în mine sunt pentru a mă face mai puternic. Şi nu pentru a-mi anunţa sfârşitul.

Am să înţeleg că lumina, şi nu întunericul, este cea care mă înspăimântă. Că teama mea nu este legată de faptul că nu aş reuşi, ci de victoria însăşi. Poate că această forţă mă va face să îmi dau foc (pentru a câta oară?) propriului imperiu. Dar sigur îmi va da scânteia prin care voi crea din nou. Căci drumul meu spre viitor nu trebuie să se termine niciodată.