Internetul şi televizorul, inamicii sănătăţii mintale

Ştim cu toţii că filmele, televiziunea şi presa ne influenţează viaţa, fie că vrem, fie că nu. Dar ce se întâmplă atunci când un film, o poveste sau navigatul prea mult pe internet declanşează tulburări greu de înţeles? Asta au păţit unii oameni care s-au trezit, pur şi simplu, trăind o „viaţă ca-n filme“, însă doar în imaginaţie şi cu efecte greu de combătut.

„Mental Floss“ a realizat o listă cu cinci tulburări ciudate declanşate de filme, emisiuni sau chiar de ştirile de groază de zi cu zi.

1. Iluzia „Truman Show“

Filmul din 1998, „The Truman Show“ ne prezintă un bărbat, pe Truman Burbank, care află că este subiectul unei emisiuni de tip „reality“ şi fiecare persoană din viaţa lui este, de fapt, plătită să joace un rol.

În 2002, fraţii Joel şi Ian Gold (un psihiatru şi un profesor de psihiatrie) s-au întâlnit cu pacienţi care erau convinşi că viaţa lor este înregistrată şi transmisă „live“, fiecare persoană din viaţa lor fiind implicată în asta. Un bărbat, în special, era convins că este „prostit“ de actori buni şi înconjurat de decoruri elaborate. A ajuns atât de departe cu halucinaţiile încât a trebuit să se ducă să viziteze „Punctul Zero“, adică locul în care s-au prăbuşit turnurile gemene din SUA, pentru a se convinge că este adevărat şi nu un scenariu conceput special pentru el.

Un alt om a cerut azil într-o clădire federală din New York, pentru a scăpa de emisiunea în care credea că este ţinut ostatic.

Fraţii Gold a avut peste 40 de cazuri în care oamenii considerau că sunt subiectul unei emisiuni de televiziune, în special bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 25 şi 34 de ani.

2. Sindromul Munchausen pe Internet

La fel ca sindromul Munchausen, în care o persoană se preface bolnavă, se victimizează sau începe să sufere o traumă psihologică pentru a primi atenţie şi simpatie din partea altora, „Munchausen pe internet“ este un comportament deviant care implică inventarea unor boli, traume sau a unui comportament de victimă pe internet.

Atunci când sindromul a fost identificat prima dată în 2000, oamenii care sufereau de această tulburare îşi desfăşurau „activitatea“ în „chat rooms“, pe forumuri sau pe alte canale de comunicare disponibile la acea vreme. În zilele noastre, pacienţii se „desfăşoară“ şi pe bloguri sau pe conturi de reţele sociale.

Cel mai faimos caz este al lui Debbie Swenson, de 40 de ani. Timp de doi ani, Swenson a scris despre experienţele ei (inventate) trăite ca fată de 19 ani cu leucemie. „Kaycee Nicole“, numele inventat, a generat multe simpatii.

În 2001, Swenson a anunţat, pe un cont separat în care s-a declarat mama fetei, că „Kaycee“ a murit din cauza unui anevrism. Cei care urmăreau povestea cu sufletul la gură au devenit suspicioşi atunci când Swenson a refuzat cadourile şi susţinerea materială şi, mai mult, nu dorea să facă publice detaliile înmormântării.

După ce s-a descoperit că, de fapt, Kaycee nu a existat niciodată, simpatizanţii au cerut o explicaţie. Într-un final, Swenson a recunoscut că a combinat poveştile unor pacienţi care chiar sufereau de cancer pentru a construi un personaj credibil.

3. Tulburarea prin transformare -  de grup

Tulburarea prin transformare se numea, înainte, „isterie în masă“. Această afecţiune apare la grupuri de oameni care petrec foarte mult timp împreună. Simptomele, cum ar fi ticurile nervoase, par să fie de natură neurologică, dar nu au o cauză neurologică. În teorie, acest sindrom se răspândeşte prin  imitarea inconştientă a altora cu simptome reale, într-un mod asemănător cu căscatul.

Un caz mai special a avut loc într-un orăşel din statul New York, SUA. După ce câteva fete au început să aibă ticuri şi explozii verbale (simptome caracteristice sindromului Tourette), au postat pe internet videoclipuri pentru a discuta misterul bolii ce le-a cuprins oraşul. Imediat după, şi mai mulţi elevi au început să aibă aceleaşi simptome şi cercetătorii au fost de părere că răspândirea „bolii“ a fost uşurată de reţelele sociale.

4. Sindromul Paris

Toată lumea este fascinată de oraşul francez, prin imagini, reviste, televiziune. Oraşul este prezentat ca „Oraşul Luminilor“ sau „Capitala Dragostei“. Însă, imaginea este puţin deformată şi turiştii descoperă acest lucru când e prea târziu. Când dezamăgirea loveşte, oamenii încep să se simtă deprimaţi, au palpitaţii, halucinaţii, ameţeli, tahicardie şi chiar sentimente de agresivitate, ostilitate şi prejudecăţi faţă de ceilalţi.

Sindromul Paris se întâlneşte, aproape exclusiv, în cazul turiştilor din Japonia, un fenomen care este atribuit imaginii idealizate a Parisului din revistele japoneze.

Cel mai important factor în cazul acestui sindrom se consideră a fi bariera lingvistică. Foarte puţini francezi vorbesc japoneza, şi la fel de puţin turişti japonezi vorbesc franceza. Şi chiar şi pentru cei care ştiu limba, expresiile de zi cu zi, de neînţeles şi neputând fi puse într-un context, contribuie la confuzie. Dacă adăugăm diferenţele imense de cultură, oboseala din cauza modificării fusului orar şi chiar absenţa muzicii de acordeon pe care se aşteptau s-o audă în Oraşul Luminii, ne confruntăm cu adevărate atacuri de panică în cazul japonezilor

Ambasada Japoniei din Paris a instituit chiar o linie telefonică permanentă pentru cei care suferă de acest sindrom şi au realizat chiar şi un scurt documentar postat pe „YouTube“.

5. Sindromul „lumea rea“

Ştirile pot fi de-a dreptul deprimante. Războaie, dezastre naturale şi crime sunt cele mai importante în cadrul buletinelor de ştiri. Atunci, nu este chiar surprinzător că unii oameni pot ajunge să creadă că lumea este un loc mult mai înspăimântător.

Unul dintre factorii principali care definesc acest sindrom este că, o persoană, cu cât este mai expusă mass-mediei, cu atât percepţia sa despre realitate este mai distorsionată. Expunerea pe termen lung îl face pe om să considere, pur şi simplu, că lumea „e rea“, mult mai dură decât este de fapt.

Incidenţa acestui sindrom a crescut de-a lungul timpului iar efectul predominant este agorafobia (frica de a părăsi locuinţa, de a fi înconjurat de oameni), dar şi anxietatea şi probleme de intimitate pot constitui simptome.

Pentru a stabili percepţia unei persoane asupra lumii reale, în comparaţie cu cei care sunt „consumatori“ avizi de televiziune, sau alte mijloace media, există un test de trei întrebări, care trebuie notate cu „adevărat“ sau „fals“:

„Mulţi oameni au grijă doar de ei înşişi“

„Nu poţi fi prea atent atunci când ai de-a face cu alţi oameni“

„Mulţi oameni vor profita de tine dacă pot“

Studii atente şi detaliate au demonstrat că cei care se uită mult la televizor vor spune că oamenii nu sunt de încredere sau că sunt în stare să trădeze un prieten pentru interesul propriu.

Citeşte şi:

Probleme mintale ca din poveste: sindromul Peter Pan şi complexul Cenuşăresei

Refuzi să te maturizezi? Ai putea suferi de Sindromul Peter Pan. Eşti complet dependentă de partenerul tău, şi emoţional, dar şi financiar? Ai putea suferi de Complexul Cenuşăresei. Acestea sunt doar câteva dintr-un şir de tulburări mintale cu nume de poveste.

VIDEO Dovada că oamenii cu sindrom Down sunt speciali: povestea tânărului cu puteri de supererou

Jonathan Stoklosa are 31 de ani şi are o forţă incredibilă, poate ridica orice: de la greutăţi de peste 180 de kilograme până la moralul celor din jur. Faptul că suferă de sindromul Down nu-l împiedică să facă tot posibilul pentru a-şi depăşi limitele de fiecare dată când participă la câte un concurs.

10 tulburări de somn ciudate şi înspăimântătoare

Somnul ar trebui să fie o perioadă de pace şi de relaxare. Mulţi dintre noi trecem prin toate stările obişnuite ale somnului: somnul uşor (non-REM) şi somnul adânc (REM) în care au loc şi visele. Dar atunci când graniţa dintre aceste etape se confundă, somnul poate deveni înspăimântător. De fapt, anumite tulburări de somn par mai degrabă desprinse din filmele de groază.