De la Olimpiada de iarnă la Iarna Olimpiadei… sau de ce politicul bate, din nou, sportul
0
Agenţiile de presă au anunţat, miercuri, că la Jocurile Olimpice de Iarnă, care încep pe 9 februarie în Coreea de Sud, sportivii nord-coreeni şi cei iranieni nu vor primi cadouri de la sponsori, asemenea celorlalţi participanţi, din cauza embargoului la care sunt supuse ţările lor.
Am citit, am recitit şi de fiecare dată reacţia mea a fost aceeaşi – perplexitate, revoltă, tristeţe. Nici nu ştiu ce m-a revoltat mai mult – decizia în sine sau faptul că au mai şi ţinut să promoveze o asemenea enormitate lipsită de sens, de diplomaţie, de fair-play, de spirit olimpic.
În fond, Olimpiada este tocmai simbolul sportului care transcende geopolitica şi aduce pacea preţ de câteva clipe. Aşa a intrat în istoria antică şi mai apoi în cea contemporană, de la 1896 încoace, de când Pierre de Coubertin a pus bazele moderne ale competiţiei.
Economic, valoric, cadourile pentru cei 22 de sportivi ai Coreei de Nord şi alţi 2 (doi!) ai Iranului, nu au cum să influenţeze cu nimic embargoul impus ţărilor lor. Nord-coreenii nu cred că aveau măcar curajul să le scoată din ţiplă, le-ar fi predat partidului la graniţă, iar iranienii nu sunt deloc reprezentanţii vreunei civilizaţii în colaps, care n-au văzut smartphone la viaţa lor...
Ca principiu, decizia „bazată pe sancţiunile ONU în vigoare”, e o barbarie şi o palmă adusă spiritului sportiv, cu atât mai mult celui olimpic.
Şi atunci cum s-a ajuns la o asemenea situaţie ireală? Cum de a trecut cu atâta uşurinţă de experţii şi consilierii în comunicare pe care îi au din plin organizatorii şi sponsorii de top ai JO?
Un răspuns ar fi efectul de turmă al corectitudinii politice, pe care am văzut-o nu o dată dusă la extrem. Noua omertă instaurată de teama de a nu fi catalogat extremist, şovin, anti. Efectul de bumerang al toleranţei engross şi moda dictaturii din unghi minoritar.
Numai că graniţa dintre corectitudinea politică şi stupizenia politica e dată tocmai de acea fină demarcaţie a corectitudinii empatice, până la urmă a bunului simţ, pierdut printre atâtea preconcepţii globaliste.
Politicul bate încă o dată sportul şi face să se întrezărească pe cercurile olimpice zvastica pusă de Hitler în 1936, la ediţia de la Berlin, secera şi ciocanul impuse de Moscova în 1980, stele vindicative puse în replică de americani la Los Angeles, patru ani mai târziu şamd.
Dar de la sec. al XXI-lea aveam pretenţii...
Desigur, încă este timp ca organizatorii şi sponsorii să repare o gafă de proporţii. Speranţele mele se îndreaptă însă către sportivii care ştiu ce e acela fair play şi vor găsi o modalitate de a fi solidari cu colegii lor din ţările aflate sub embargou, fie şi numai prin arborarea unui hashtag pe conturile lor de socializare. Ceea ce vă îndemn şi pe fiecare dintre voi.
#wintergames, #fairplay, #nopolitic
Se încarcă comentariile...
