Viciul ca virtute

Mă uit stupefiat la războiul declaraţiilor dintre fumători şi nefumători. Suntem o societate razna. Pretindem sănătate de la boala. Adică strecuram ţânţarul şi înghiţim cămila. În cazul de faţă cămila este viciul. Am ajuns sa pretindem că viciul este normal, daca îl justificam prin libertate. Dar ce libertate e dependenţa şi a-ţi face rău mai întâi ţie şi apoi celor din jur? Ah, uitasem... economia are viciul drept unul din motoare.

Textul de faţă nu atacă, personal, fumătorii sau alţi oameni care au vicii. Vorba populară „tutunul, iarba dracului” nu înseamnă că fumătorul este un drac. Nicidecum. Ea merge mult mai profund. Şi, din păcate, mai nimeni nu discută despre asta în acest război fumători-nefumători.

Duminica ce a trecut am citit în biserică Evanghelia „Pildei celor chemaţi la cină”. Înţelesul moral al pildei este unul care se leagă de subiectul legislaţiei anti-fumat. Punctul comun este scuza viciului. Sau,altfel spus, transformarea viciului în virtute.

Bunăoară, observ multe argumentaţii de o parte şi de alta a baricadei. Observ chiar o nedreaptă şi necreştinească punere la zid a fumătorilor. Uitând că şi ei sunt fraţi de-ai noştri, foarte mulţi s-au grăbit să îi acuze. Un prieten, Sorin Lucian Ionescu, mi-a spus că dispreţul fumătorilor stă la baza aceste adversităţi. M-a făcut să meditez mai profund. De ce dispreţuim fumătorii, în general vicioşii? Pentru că nu îi mai putem iubi.

Îndreptarea cuiva nu poate începe cu damnarea publică, cum nici iubirea vrăşmaşului nu poate începe fără a înţelege că un duşman este un semen de-al tău vicios. Căzut. Desfigurat sufleteşte.

Ceea ce mă stupefiază este însă ratarea unei discuţii de fond, fie că este vorba de fumat, alcool, droguri, sex sau alte vicii. Nimeni nu discută despre viciu, ca pagubă socială şi sufletească în sine.

Argumentele aduse în discuţie ţin prea mult de drepturi şi libertăţi, şi mai puţin de comuniune. Se aruncă argumente, se dau replici, dar se ratează, după mine, esenţa: paguba transformării viciului în virtute.

Am ajuns să uităm că viciul, deşi pare un drept, este o pagubă. Căutăm să ne însănătoşim societatea, dar vrem să o facem cu oameni bolnavi de vicii. Nu mai vrem să ştim că un viciu, indiferent care ar fi el, mai devreme sau mai târziu, va afecta şi pe cel ce nu-l are.

Ştiu, toţi avem vicii. Mai mari, mai mici, mai evidente sau mai ascunse. Problema de fond este dacă vrem să le îndreptăm. Nu cred că o societate compusă din indivizi viciaţi poate fi o societate sănătoasă. Ne uităm în jur, la ceilalţi şi ni se pare că ceva nu e în regulă. Dar ne uităm superficial şi nu vrem să înţelegem că ceilalţi nu se vor îndrepta dacă nu ne îndreptăm şi noi, ăştia care ne credem nevicioşi.

Vorbesc despre capacitatea tămăduitoare a comunităţii. Am ajuns o sumă de indivizi, care nu ne mai pasă dacă unul dintre noi o ia razna. Într-o comunitate, când unul se viciază, dragostea şi afecţiunea celorlalţi îl pot îndrepta. Astăzi, din păcate, toţi suntem viciaţi de noi înşine. Motiv pentru care nu mai iubim pe cel de lângă noi. Iar ei devin, la rândul lor, vicioşi. Viciul nostru naşte viciul lor.

Lui de ce îi îngădui?

Ceea ce mă doare este faptul că învăţăm libertatea în mod eronat. Se spune „dom-le, e liber să fumeze/bea/ drogheze etc. Treaba lui”. Dacă am iubi, ne-ar păsa mai mult. Mai devreme sau mai târziu, treaba lui va deveni şi treaba noastră. Legăturile dintre noi nu dispar, oricât ne-am dori. Dimpotrivă, cu cât vrem să le subţiem, cu atât ne va fi mai greu. Pentru că, vrem nu vrem, nu putem avea o societate în care să existe doar unii, fără alţii.

Aud că „libertatea mea se opreşte unde începe libertatea celuilalt”. Logic, dar lipsit de bine. Ce libertate e aia în care îl laşi pe fratele tău să facă rău, mai întâi lui, apoi celor din jur? Starea celui de lângă tine ar trebui să ne preocupe cât şi starea noastră. „Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” nu presupune să uiţi de tine, dar nici de cel de lângă tine. Dacă ţie nu-ţi îngădui ceva rău, lui de ce îi îngădui?

„Păi nu pot să trec peste libertatea lui” este replica comună. Am uitat să îndreptăm pe cel de lângă noi, chiar dacă doare. Operaţia la doctor doare, dar restabileşte sănătatea. De ce, în corpul social, nu ne mai permitem asta?

Răspunsul meu poate fi socotit unul demn de teoria conspiraţiei, dar este evident. Viciul a devenit motor economic. De aceea, pentru mulţi pare virtute. Justificabil, cuantificabil în drepturi şi legi. Cu cât creşte viciul, cu atât creşte profitul. Exemplul cel mai elocvent rămâne Iuda Iscarioteanul. Când o femeie varsă peste Hristos mir scump, de trei sute de dinari, el se supără, replicând că mai bine se dădeau banii săracilor (vă sună cunoscut?) Hristos, teologic vorbind, îi spune că e vorba de o jertfă şi o profeţie a îngropării Sale. Doar că teologia lui Iuda era viciată. Lui nu-i era nici de săraci, nici de Patima hristică. Nu. Pe el, ca şi gestionar al banilor grupului lui Hristos (banii Bisericii), îl interesa ca din tranzacţia mirului să-şi mai bage şi în propriul buzunar ceva. Iuda e primul hoţ din banii Bisericii. Rezultatul a fost crunt. Neînţelegând misiunea lui Hristos, va ajunge să se sinucidă. La iertare a răspuns cu ştreang.

Din păcate, pericolul persistă şi astăzi. Am ajuns să folosim drepturile şi libertăţile omului doar pentru a le îmbina, „util”, cu economia. Suntem în pericolul de a declara virtute orice poate creşte economia.

Bâlbâiala politică pe legea antifumat, dar şi multe alte „cumetrii politico-ecomonice” sunt demonstraţia cea mai pură că interesele comerciale au ajuns să adeverească Scriptura „păcatul se va strânge între vânzare şi cumpărare”. De fapt, politicul este viciat de economic, iar economicul de politic. Ambele au ajuns să ne vicieze viaţa întreagă. Tindem să nu mai fim oameni, ci roboţi care cred au drepturi, libertăţi şi obligaţii, dar se zbat zilnic între agonia politicului şi extazul economic.

Când aud de inteligenţa artificială, îmi dau seama că nu e vorba de un progres tehnologic, ci de o scădere umană. Omul ajunge să funcţioneze ca o maşină, după algoritmi. Cum să algoritmizezi sentimentele? N-ai cum. Iubirea nu poate fi algoritmizată, pentru că este supra-raţională. Când raţiunea spune „e dreptul lui să moară”, inima zice „laşi pe fratele tău să moară?” Ignorarea acestui dialog naşte schizofrenie socială: despărţirea raţiunii de inimă.

În fond, am uitat de Evanghelie. Ni se pare că putem trăi doar după logică. Teologia este logică, pentru că vorbeşte de Raţiunea divină. Dar mai mult decât atât, este supra-logică, pentru că a iubi este supra-logic. Iubirea depăşeşte logica drepturilor şi a libertăţilor care ne fac rău. Dacă ar fi după raţiune, nimeni n-ar avea dreptul la iertare, ci doar la osândă. Pentru că toţi suntem vinovaţi.

Aşa cum educaţia nu reuşeşte fără a te coborî, smerindu-te, la nivelul celui educat, nici armonia socială nu va putea fi atinsă fără a respecta principiile creştinismului, după mine singurele care ne pot vindeca. Pentru că doar în creştinism am văzut împlinirea menirii noastre: să ne îndreptăm, smerindu-ne şi iubindu-ne unii pe alţii. Fără smerenie şi iubire, nu va exista nici toleranţă şi respect. Dar, din păcate, la ora asta opinia a ajuns mai tare ca respectul sau toleranţa. Opinia face puterea.

Am să închei cu o vorbă auzită de la doamna Elena Frîncu, vicecampioană mondială la handbal, maestru emerit al sportului, fost Director DJST Constanţa. Vorbind despre sănătate, mi-a dat o replică evanghelică: „Sănătatea este puterea de a deosebi binele de rău”. Biblic, ca şi vorba lui Hristos „iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti”.

Nu ne vom însănătoşi dacă nu ne vom îndrepta viciile, indiferent care ar fi ele. Fumători sau nefumători.