La noi, din nefericire, nici măcar oamenii excepţionali nu-i înţeleg şi nu-i preţuiesc pe alţi oameni excepţionali. Constantin Cantacuzino, ca să dau un exemplu la îndemână, unul dintre cei mai mari cărturari români ai secolului al XVII-lea, strălucit absolvent al Universităţii din Padova şi corespondent al cărturarilor italieni din epocă, l-a înţeles şi l-a preţuit atât de puţin pe Constantin Brâncoveanu, cel mai ilustru domnitor român al aceleiaşi epoci, încât l-a trădat, l-a dat pe mâna turcilor, spre a-l instala pe tron pe mediocrul său fiu, Ştefan...

Orice polemică, la noi, se rezumă la violenţă, argumentele nu contează, iar autoritatea profesională, indiferent cât de solid dovedită, nu e luată în seamă. Oameni mici iau decizii mari, ignorând opinia specialiştilor autentici, după care toţi se miră că lucrurile nu merg aşa cum se aşteaptă presupuşii beneficiari ai respectivelor măsuriExcepţie de la mirare fac specialiştii, desigur, care ştiau că nu va merge, şi care, pe lângă tristeţea că s-a luat o decizie proastă, trebuie să înghită şi concluzia că, la noi, competenţa e o zădărnicie.

Ne amintim de oamenii mari ai naţiunii numai când mor. Şi numai pentru trei zile, cât facem „rating“. Câte emisiuni consacrate lui George Constantin, lui Constantin Ţoiu, lui Nicolae Herlea, lui Emil Botta ş.a.m.d. aţi mai văzut la televizor, în ultimii 10-15 ani? Credeţi că despre Augustin Buzura se va mai vorbi, de săptămâna viitoare încolo?

Nerespectând noi înşine valorile noastrene aşteptăm ca alţii să le respecte? Şi degeaba protestăm, post factum: Eminescu a fost trimis în judecată pentru un scaun pe care nu îl luase el, pe Caragiale l-a făcut plagiator un gazetăraş care n-a păţit absolut nimic, pe Slavici şi pe Arghezi i-am băgat la Văcăreşti pentru nişte articole care nici măcar nu erau dezonorante, pe Iorga şi pe Madgearu i-am lăsat să fie asasinaţi, pe Brâncuşi l-am „convins“ să rămână la Paris, pe Eliade, Cioran şi Ionescu i-am trimis în exil... Trei sferturi (dacă nu toate) numele cu care ne-am mândri, la o adică, la Centenar au avut ceva de suferit, din partea statului sau a conaţionalilor.

Avem vocaţie de sinucigaşi? De risipitori? Oare nu înţelegem că, tot dând cu târnăcopul în statui, nu ne alegem decât cu cioburi?