Prima şi poate cea mai importantă lecţie din manualul spitalului e aceea pe care ne-o administrează dureros propriul organism. Trăiam cerebral, suspendată în propriile mele idei. Mă aciuasem într-un cuib făcut dintr-o împletitură deasă de sinapse, de unde trasam zilnic corpului o mie una de sarcini. Nu-l întrebam nici dacă poate, nici dacă vrea. Consideram că dacă îl gratulez zilnic cu 5 fructe şi 5 legume, dacă îl clăbucesc dimineaţa în baie şi îl scot seara la aer curat, e suficient. Ani la rând a fost suficient. Mi s-a întâmplat însă să mă întâlnesc cu o bacterie. Corpul a detectat-o de la intrare şi a început să lupte. Eu? Eu eram în cuibul de sinapse meşterind proiecte. Mai ajungeau din când în când la mine dureri pe ici pe colo, oboseli peste măsură. „Mărunţişuri“, îmi spuneam. Le ameţeam cu un calmant şi ceau, mă cocoţam iar pe vârf de circumvoluţiune să întind pânzele unor idei. Bacteria şi-a putut vedea liniştită de treabă. S-a multiplicat cu voioşie. Am coborât brusc din cuibul de sinapse, când nu mai stăteam pe picioare. Aveam becurile blocului operator deasupra capului, masca de oxigen pe faţă şi trei chirurgi îşi pregăteau bisturiele. M-am reîntâlnit cu corpul meu în salonul spitalului. Mă pişca dureros cu toate celulele lui. Urâtă întâlnire... L-am sfădit molcom, ardeleneşte. Mi-a răspuns dureros şi încăpăţânat. I-au trebuit trei săptămâni, până să-şi termine întreaga litanie. Acum am învăţat lecţia: doctorii sunt persoane la fel de des frecventabile ca bibliotecile şi sălile de spectacol.

Tot ceea ce corpul nu poate şuşoti regulat la urechea doctorului va strânge ghem, pentru ca apoi, într-o zi de el aleasă, fără nici un respect pentru agenda şi orarele tale, să ţi le trântească isteric şi dureros în cap, laolaltă cu bisturie şi perfuzii.

În toate dimineţile de la spital, cafeaua e oribilă şi lecţiile multe. Frunzărim abecedarul vieţii la pagini încă necunoscute. Cea mai stranie pagină e cea a graniţei dintre real şi invizibil, dintre certitudini, ştiinţă şi miracole. Ajunsesem la spital în stare gravă. După ce fusesem scobită cu RMN-uri şi scannere, ace în venă şi tuburi prin toate orificiile, mai mulţi chirurgi îmi pliaseră dosarul spunându-mi: „E un caz foarte dificil şi foarte riscant. Trebuie să fiţi operată de urgenţă. Intervenţia de care aveţi nevoie ne depăşeşte. Vă transferăm la un alt spital...“

Ultimul salon avea două ferestre. În nopţile de angoasă îmi propteam gândurile pe pervazul umbrelor pe care acestea le proiectau pe perete. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că ferestrele erau doar două, dar umbrele lor trei. O treia fereastră mititică se desena pe perete. O fereastră în care, pe fond alb, se legăna un glob de ceaţă, ca într-un basm de Crăciun. Fereastra aceea la limita ştiinţei îmi arăta poetic că orice miracol este posibil. Dacă aş fi povestit cuiva, opticienii mi-ar fi găsit o explicaţie ştiinţifică, medicii ar fi redus doza medicamentelor ce dau halucinaţii, iar nepoeţii ar fi disecat a treia fereastră la sânge. Aşa că am tăcut şi am ascuns a treia fereastră într-un ungher de suflet ca pe un fragil bibelou. Laboratorul mi-a pus sub nas analize de sânge catastrofice. Am înţeles, ştiinţa e exactă. Dar noaptea mi-am sprijinit ochii de pervazul celei de-a treia ferestre şi de acolo am inundat cerul cu speranţe. Scannerele şi RMN-ul mi-au desfăşurat sub nas fotografiile unui abces infecţios uriaş. Am crezut, ştiinţa e exactă. Dar noaptea am fugit iar pe pervazul celei de-a treia ferestre şi de acolo am îngrijit toate seminţele încrederii. Pe pervazul acelei ferestre „am văzut“ întâia dată că mă voi face bine. Am văzut, pentru că universul îmi trasase un spaţiu la graniţa realului în care eu am putut desena o minune, am putut să-mi redesenez un viitor pozitiv. Şi odată ce l-am văzut, cătinel, cătinel m-am ridicat şi am început să fac paşi concreţi către el.

„Va fi bine, mami!“. Am crezut-o.

Ştim cu toţii cât de importante sunt zâmbetele celor din jur. Dar abia la spital realizăm că nici o reţetă nu este completă fără zâmbetele prietenilor, medicilor, asistentelor. Trei hapuri şi o perfuzie în venă hrănesc sănătos organismul, dar te ţin prizonier într-un univers de linii alb negre. Nici ochii scrutători, nici mâinile grijulii, nici lacrimile şi nici vorbele muiate în angoase nu te scot dintre linii. Zăceam în alb şi ascultam angoase.

Fluturând un zâmbet larg şi senin şi-a aplecat capul spre mine, fetiţa mea. Cu siguranţă, ştia că sunt în stare gravă. Cu siguranţă, în căpşorul ei, monştrii fricii făceau circ. Dar în cele câteva minute cât i s-a permis să mă vadă şi-a alungat din ochi umbrele spaimei, şi-a şters de pe frunte pliurile încruntării şi mi-a zâmbit senin spunându-mi cu tot calmul lumii: „Va fi bine, mami!“. Am crezut-o. Aveam nevoie să o cred. Mi-am fixat bine pe retină zâmbetul fetiţei mele. Înfăşurată în zâmbetul ei, m-am întins liniştită pe masa de operaţie. Agăţată de zâmbetul ei m-am smuls din vortexul somnului de după anestezie.

Zâmbetele cu portocale la orele de vizită, cele din telefon sau de pe Facebook au curbat liniile alb negru ale spitalului, transformându-le în spirală. Spirala optimismului şi a bunei dispoziţii. Fotografiile postate de prietenii din lumea largă au umplut tavanul camerei de spital cu ferestre, şi-am evadat. Handicapantul băţ cu perfuzii a devenit palmier, iar eu  pasărea ce zbura cu un copac fixat între aripi. Patul de spital a devenit vapor. Am întins pânzele şi am traversat toate apusurile de soare din Normandia.

Dincolo de tot şi de toate a fost zâmbetul lui Dumnezeu. Am bătut la poarta lui, hăituită de o turmă întreagă de monstruoase frici. I-am desenat în palmă cu roşu o mie de rugăciuni. Apoi am aşteptat încrezătoare. Şi Dumnezeu mi-a zâmbit cald şi ocrotitor prin medici.

„E uimitor cum aţi evoluat. Curând veţi putea merge acasă“ - mi-a spus unul dintre chirurgi. Am zâmbit şi eu. Cu recunoştinţă. „Normalitatea“ e în manuale de medicină, medicamente şi bisturiu. Excepţionalul este, fără discuţie, în mâinile unor medici extraordinari. Minunea, ea e în reţeta cu zâmbete şi ferestre imaginare.