Ratingul de sub patrafir

„Duhovnicul familiei Bănică, mărturii exclusive” – a titrat un tabloid. Ştirea a fost iute preluată şi de alţii, acum e plin Google-ul de ea. Să zăbovim un pic şi să cugetăm.

„Mărturiile exclusive” şi „dezvăluirile senzaţionale” promise de tabloidul cu pricina au fost, până la urmă, vreo câteva fraze ale duhovnicului, în care spunea că „au fost ispite” şi că „i-a îndemnat să se roage”. O televiziune s-a dus apoi şi l-a filmat pe duhovnic cu camera ascunsă, în speranţa că va mai aduna ceva zaţ „senzaţional”, dar n-a mai obţinut nimic (nici măcar o afuriseală, deşi ar fi meritat-o din plin). N-am să intru în consideraţiuni despre secretul spovedaniei: în definitiv, duhovnicul a spus doar câteva generalităţi, nimic concret, şi s-ar putea „scoate” cu asta. Dar, după mintea mea, până şi faptul că un preot face public numele celor care se spovedesc la el este de prost gust şi, înainte de a încălca vreo normă bisericească, încalcă normele bunului-simţ. Cum să spui în gura mare, ca slujitor al Domnului, că X şi Y vin să ţi se spovedească? Până la dreptul canonic, nu e o încălcare a legislaţiei civile referitoare la respectarea intimităţii şi a vieţii personale?

Preotul cu pricina – am constatat apoi – nu e la prima aventură de acest fel: a mai vorbit în presă despre cine şi cum s-a rugat în biserica lui să aibă copii, despre botezuri şi altele. Se pare că, fiind frecventat de vedete (care, la rândul lor, se laudă că „au duhovnic”, s-au prins că dă bine la fani), omul le-a luat obiceiul şi PR-ul şi, când i se pune un microfon în faţă, nu se poate abţine: „dă din casă” (în cazul de faţă, din Casa Domnului). Şi nu e singurul: presa tabloidă şi populară a creat mai multe personaje mediatice printre preoţi dornici de „comunicare în masă” care, ajunşi în publicaţiile şi la televiziunile astea păcătoase (nu la cele bisericeşti, desigur, unde totul e după canoane), uită că misia lor e să propage cuvântul lui Dumnezeu şi cad oleacă în păcatele omeneşti ale trufiei şi clevetirii, vorbind mai mult despre alţii şi dându-şi cu părerea despre ce nu trebuie.

Acuma, dacă-i comunicare postmodernă şi mediatizare, atunci s-o facem până la capăt. Şi, dacă se poate, s-o şi instituţionalizăm. Sunt surprins, de exemplu, că în asemenea cazuri de „dezvăluiri” preoţeşti despre viaţa şi spovedaniile vedetelor, BOR n-are nimic de zis în public (căci, nu zic, poate că vreo dojană ierarhică faţă de preoţii prea guralivi s-o fi găsit pe undeva). Nici când vreo înaltă faţă bisericească a fost amestecată în controverse ori în vreun „business” păcătos nu s-a auzit prea tare glasul oficial al Bisericii. Să zicem însă că astea ar fi mai degrabă cazuri de excepţie. Dar e şi mai surprinzător că, după ce a învăţat binişor să utilizeze în folosul propriu (sau al unor reprezentanţi ai săi) binecuvântările sistemului mass media contemporan, Biserica nu găseşte cu cale să-şi facă auzit cuvîntul în legătură cu fenomenele de sminteală asupra cărora chiar ar avea ce spune (şi poate ar mai domoli, cu înţelepciunea-i multimilenară, niscaiva excese).

Bunăoară, la moartea lui Sergiu Nicolaescu, pornind de la ce se-ntîmplă cu trupul şi cu sufletul omului după moarte, BOR a spus verde-n faţă că nu susţine „practica necreştină a incinerării” (normal, ce era să spună?). Dar în viaţa de toate zilele, când e vorba de trupurile sfârtecate ori bolnave arătate în detaliu la televizor, de ce nu găseşte ocazii de a spune că e la fel de necreştin să faci spectacol din suferinţele omului? Iar când trupurile enoriaşilor se înghesuie drăceşte la apă sfinţită, la hramuri ori la moaşte, de ce nu găseşte formula de comunicare adecvată pentru a-i dojeni pe bunii creştini, pentru a le reaminti că trebuie să-şi iubească aproapele – inclusiv pe bieţii jandarmi aflaţi la muncă şi care îşi scuipă-n sân şi zic „Doamne fereşte” ţinând piept cu greu iureşului dezlănţuit al credinţei? Iar dacă, uneori, prin unii reprezentanţi de-ai săi (deh, PR-ul!) se afişează, în presa păcătoasă, alături de vedete şi celebrităţi, ba chiar mai „scapă” câte ceva de sub patrafir de dragul rating-ului, de ce nu reuşeşte să închege un mesaj coerent despre păcatul de a bârfi, de a te făli cu banii tăi (precum creştinul Gigi Becali), de a scormoni în viaţa şi alcovul altora? Mai pe scurt, de ce Biserica tace pe foarte multe dintre temele majore ale societăţii şi de ce – ascunsă după cota de încredere din sondaje şi încuiată într-un discurs atemporal – e o voce absentă din peisajul public în multe împrejurări când derapaje de tot felul ar necesita, poate, şi intervenţia sa?

Ştirea cu „duhovnicul familiei Bănică” e, până la urmă, minoră. Va trece şi asta. Dar e un semn al inadecvării discursului Bisericii la ce se întâmplă în societate. Şi al rătăcirii sale pe întortocheatele căi ale tranziţiei.