De mai bine de două decenii şi jumătate, România aspiră la statutul de ţară democratică. Apartenenţa la Uniunea Europeană, NATO şi alte structuri internaţionale ne arată că l-am atins, însă multe din practicile politice şi deficienţele structurale ale instituţiilor publice indică faptul că democraţia românească nu este încă una consolidată.

Democraţia nu se rezumă la alegeri o dată la patru sau la cinci ani. Simpla prezenţă a unor instituţii şi norme procedurale nu este suficientă pentru o consolidare democratică pe termen lung şi pentru o guvernare durabilă. Dacă practicile democratice şi cultura civică nu se formează şi nu devin înrădăcinate la nivelul cetăţeanului de rând, democraţia rămâne doar o carcasă goală. Aceasta chiar riscă să degenereze în populism în lipsa participării cetăţenilor şi a responsabilităţii guvernanţilor.

Reprezentarea democratică trebuie să servească interesul public şi nu pe cel al partidelor politice. Guvernarea trebuie conectată la interesele cetăţenilor, iar decidenţii politici trebuie să răspundă în faţa acestora prin respectarea unor proceduri transparente şi a consultării publice în procesul decizional. La rândul lor, cetăţenii trebuie să se asigure că interesele le sunt reprezentate de către aleşii politici, iar în caz contrar să îi sancţioneze. Atunci când discreţia decidentilor este ridicată şi răspunderea în faţă cetăţenilor redusă, corupţia este favorizată şi devine sistemică.

Protestele din 2017 indică o trezire şi o consolidare treptată a conştiinţei civice a cetăţenilor români.

Consolidarea democratică are aşadar nevoie, pe lângă statul de drept, domnia legii şi o administraţie publică funcţională, de cetăţeni activi care să monitorizeze şi să se opună practicilor nedemocratice prin mobilizare colectivă şi reprezentare asociativă. Cetăţenii şi organizaţiile soietăţii civile reprezintă astfel un factor principal de presiune împotriva tendinţelor anti-democratice, a corupţiei, a lipsei de transparenţă şi a proastei gestiuni a resurselor publice. Rolul cetăţenilor şi al societăţii civile este important mai ales atunci cand celelalte mecanisme democratice menite să asigure guvernarea în interes public, precum competiţia între partidele politice, instituţiile publice sau mass-media eşuează. 

Protestele din 2017, care marchează cele mai mari manifestaţii de acest fel de după anii 1990, indică o trezire şi o consolidare treptată a conştiinţei civice a cetăţenilor români. Aceştia, în special cei tineri, au înţeles în sfârşit că pot schimba ceva şi că pot avea un rol activ în prevenirea abuzurilor şi în buna guvernare a ţării.

În ciuda apatiei şi fatalismului care au i-au caracterizat în mod tradiţional pe români, mobilizarea civică în România a crescut semnificativ din 2012, culminând cu protestele din februarie 2017 împotriva corupţiei şi a ordonanţei de urgenţă 13/2017 de modificare a codului penal şi a codului de procedura penală. De la un protest la altul, cetăţenii au învăţat despre instrumentele democratice puternice pe care le au la îndemână, şi-au înţeles propria eficacitate şi s-au hotărât să nu-şi mai lase drepturile călcate în picioare.

În continuarea protestelor din septembrie 2013 contra exploatării miniere de la Roşia Montană, a celor din diaspora împotriva procesului electoral defectuos din noiembrie 2014 şi a protestelor privind incendiul din clubul Colectiv din noiembrie 2015, aceste manifestaţii au devenit cele mai semnificative din ultimele două decenii şi jumătate ca durată, dimensiune şi mobilizare civică, atingând un impresionant număr de 600.000 de protestări în toată ţara. Organizate în special pe internet şi prin reţelele de socializare de tineri activişti, protestele au reuşit să mobilizeze oameni de diferite categorii sociale, vârste şi orientări ideologice. Ele s-au derulat în mod paşnic, utilizând din plin creativitatea şi ingeniozitatea artistică a participanţilor în elaborarea sloganurilor, a pancartelor şi a altor materiale folosite. 

Mesajul lor principal, care a devenit viral şi a reuşit să coguleze un număr atât de mare de participanţi, a făcut apel la respectarea principiilor şi a independentei justiţiei, precum şi la unitate între protestatari împotriva abuzului guvernanţilor. Protestele au reuşit astfel să atingă o masă critică necesară pentru a determina guvernul să abroge OUG 13/2017 şi să conducă la remanierea guvernului prin schimbarea a patru miniştri, inclusiv a Ministrului Justiei. Însă dacă cerinţele imediate ale protestatarilor au fost satisfăcute pe moment, cerinţele structurale rămân în fundal şi sunt mai dificil de rezolvat. 

Protestele sunt astfel expresia unei luări de poziţie a cetăţenilor împotriva corupţiei, a clasei politice deficitare şi a proastei guvernări din ultimii 27 de ani în România, care erodează democraţia fragilă şi economia de piaţă a României. Mai mult, o dată trădată încrederea între guvernanţi şi cetăţeni, aceştia din urmă sunt hotărâţi să rămână foarte vigilenţi în monitorizarea activităţilor guvernului pe întreg parcursul mandatului acestuia.

Demonstraţiile din 2012 şi până în prezent au avut rezultate imediate importante, ducând la demisia a două guverne, a mai multor oficiali şi la respingerea unor proiecte de lege şi ordonanţe de urgenţă (precum OUG 13/2017 sau legea mineritului). Câştigul lor principal constă însă în schimbarea mentalitătii publicului larg şi a atitudinii politicienilor. Dincolo de a veni cu propuneri politice sau legislative specifice, scopul lor fundamental este de a critica, a evidenţia abuzurile şi a pune presiune pe politicieni.

De aici izvorăşte şi decizia activiştilor de a menţine caracterul deschis al protestelor şi de a nu se identifica cu un anumit partid sau ideologie politică. Activităţile de protest şi demonstraţiile sunt o expresie a frustrării resimţite de protestatari faţă de sistemul politic. Prin urmare, ei vor să se diferenţieze cât mai mult de acest sistem şi nu îşi doresc o organizare ierarhică bine structurată, condusă de un lider, sau o ‘agendă politică’ clară. Rolul lor principal este de a evidenţia o „criză” politică, economică sau chiar morală. Este ceea ce Jürgen Habermas a denumit „puterea comunicaţională” a societăţii civile descentralizate. Transformarea lor în mişcări politice bine conturate necesită timp, precum şi maturizarea societăţii civile românesti.

În ultimă instanţă, se pun în discuţie chiar fundamentele sistemului politic în care tinerii protestatari nu mai au încredere. In opinia acestora, sistemul politic românesc a cărui dezvoltare a fost până acum determinată de elite de sus în jos, trebuie reformat atât din interior cât şi din exterior, fiind necesar aportul societăţii civile şi al unor noi actori pe scena politică românească. Participarea politică trebuie încurajată la nivel larg, astfel încât cetăţenii în marea lor majoritate să înţeleagă beneficiile sale.

Obstacole

Consolidarea democratică este un proces complex şi multidimensional, având atât o componentă de ordin instituţional, cât şi de ordin atitudinal şi comportamental. Instaurarea statului de drept şi a domniei legii, consolidarea sistemului politic, buna funcţionare a administraţiei publice, precum şi participarea cetăţenească şi cultura civică sunt elemente indispensabile ale acetui proces dinamic şi de lungă durată.

Pentru a preveni capturarea statului şi a îmbunătăţi calitatea democraţiei, o societate civilă puternică şi competentă este indispensabilă pentru a monitoriza, a trage la răspundere reprezentanţii politici şi a conecta guvernarea la interesele cetăţenilor. Societatea civilă joacă aşadar un rol crucial cu privire la consolidarea democraţiei româneşti prin reprezentarea intereselor cetăţenilor, puterea de mobilizare, monitorizarea guvernanţilor şi transparentizarea procedurilor administrative.

Voi identifica mai departe o serie de obstacole în calea consolidării democraţiei româneşti, urmând ca în ultimul capitol să propun un set de soluţii pentru ameliorarea acestor probleme. Între principalele obstacole identificate se numără: iresponsabilitatea reprezentanţilor politici, lipsa de consultare a societăţii civile, precum şi absenteismul electoral şi lipsa de cultură civică şi politică a unui număr mare de cetăţeni.

Lipsa de responsabilitate a reprezentanţilor politici

Unul dintre principalele obstacole în calea consolidării democratice a României este o acută lipsa de răspundere afişată de aleşii politici în faţa cetăţenilor pe care ar trebui să îi reprezinte. După primirea mandatului, reprezentanţii politici adeseori nu pun în aplicare măsurile promise electoratului în cadrul campaniilor electorale. De fapt, multe din aceste promisiuni sunt lipsite de subsanţă, ştiindu-se de la bun început că ele nu pot fi aplicate sau susţinute. În acest sens, populismul şi demagogia sunt folosite în scopul câştigării de voturi şi al manipulării electoratului.

Mai mult, o dată instalaţi în funcţie, aleşii folosesc de multe ori resursele publice în interes propriu. Capturarea statului de către aceste grupuri de interese care ajung să controleze accesul la resursele publice în detrimentul majorităţii cetăţenilor, împiedică creşterea şi dezvoltarea economică, socială şi politică a României.

Reprezentanţii politici alimentează astfel un cerc vicios al subdezvoltării, prin instituţii politice şi economice ‘extractive’ – în accepţiunea folosită de Daron Acemoğlu şi James A. Robinson în renumita lor carte „De ce naţiunile eşueazăCuvântul ‘politician’ a ajuns chiar să fie asociat cu cel de ‘corupţie’, iar credibilitatea principalelor partide politice este la pământ. Proasta guvernare a României în ultimele două decenii şi jumătate reprezintă astfel o frână importantă în calea consolidării democraţiei româneşti.

Lipsa de consultare a societăţii civile

Un al doilea obstacol identificat este lipsa de consultare a societăţii civile de către guvern şi structurile decizionale. Normele legale cu privire la organizarea de consultări publice înaintea adoptării legilor sunt adeseori ignorate de către autorităţile publice sau consultările sunt organizate doar în mod formal, fără a ţine cont în mod real de sugestiile propuse. Au fost astfel adoptate decizii publice importante în mod netransparent şi cu consultare publică limitată. Un exemplu flagrant în acest sens este adoptarea în toiul nopţii şi fără aviz prealabil a OUG 13/2017. 

Societatea civilă nu are astfel oportunitatea de a contribui la elaborarea legislaţiei şi a politicilor publice. Mai mult, datorită cererilor din partea ONG-urilor pentru creşterea transparenţei procesului decizional şi îmbunătăţirea guvernării, autorităţile publice centrale şi locale se poziţionează frecvent în opoziţie cu societea civilă şi încearcă să o discrediteze.

De pildă, cu prilejul protestelor împotriva OUG 13/2017, mai mulţi oficiali au acuzat protestatarii şi reprezentanţii societăţii civile că actionează ca agenţi străini sau că ar fi plătiţi pentru a reprezenta interese străine. Această denigrare şi vehiculare de false informaţii împotriva protestatarilor şi a societăţii civile este periculoasă în contextul politic românesc şi regional.

Absenteismul electoral şi lipsa de cultură civică

După 27 de ani de la tranziţia înspre democraţie, România încă se confruntă cu o lipsă a culturii civice a unui numar mare de cetăţeni, vizibilă prin absenteismul la vot, atitudinea apatică şi fatalistă, precum şi neîncrederea în posibilităţile de schimbare ale sistemului.

Caracterizată în literatura de specialitate drept o cultură fatalistă specifică ţărilor Europei Centrale şi de Est, România s-a confruntat cu o atitudine apatică şi dezinteresată a cetăţenilor ei. Aceştia, deşi nemulţumiţi de status-quo şi de funcţionarea sistemului politic, au considerat în general că sistemul nu poate fi schimbat şi au preferat să se resemneze, sau chiar au încercat să profite de slăbiciunile sistemului în beneficiu propriu.

Foarte mulţi s-au ferit să se implice în activitatea politică şi de legiferare din cauza unei neîncrederi cronice în clasa politică şi a unei proaste reputaţii a politicii în general. Orice „politician” este automat privit cu suspiciune. Reticenţa şi aversiunea cetăţenilor faţă de politică are ca rezultat faptul că oamenii bine pregătiţi refuză să între în politică, să înfiinţeze partide politice sau chiar să contribuie la elaborarea politicilor publice. Această lipsă de implicare este o cauză principală a calităţii îndoielnice a clasei politice româneşti.

Soluţii

Soluţiile propuse constau în responsabilizarea clasei politice prin sancţiuni şi presiune din partea cetăţenilor şi a societăţii civile, dezvoltarea capacităţii organizaţiilor societăţii civile, încurajarea implicării la nivelul comunităţii şi mai buna predare a educaţiei civice în şcoli.

Responsabilizarea clasei politice prin sancţiuni şi presiune din partea cetăţenilor şi societăţii civile

În vederea responsabilizării reprezentanţilor politici, noi mecanisme de control şi sancţiune a elitelor politice sunt necesare din partea cetăţenilor şi a societăţii civile. ONG-urile au puterea şi mijloacele necesare pentru a pune presiune asupra guvernului şi a parlamentarilor.

Unul dintre aceste mecanisme este monitorizarea procesului decizional şi legislativ de către organizaţiile societăţii civile. Atunci când reprezentanţii ONG-urilor sesisează nereguli, aceştia pot atrage atenţia publică asupra responsabililor vizaţi şi pot impune astfel costuri normative şi de imagine semnificative.

Organizatiile societăţii civile pot de asemenea să creeze coaliţii şi să organizeze campanii pentru mobilizarea cetăţenilor în jurul unor teme de interes public de importanţă majoră.

Dezvoltarea capacităţii societăţii civile

Societatea civilă trebuie să se implice nu doar în monitorizarea, ci şi în elaborarea politicilor publice. ONG-urile au atât un rol critic, cât şi unul constructiv în relaţia cu guvernanţii. Organizatiile societăţii civile trebuie aşadar să lucreze în tandem cu decidenţii politici şi să le ofere acestora expertiza de care dispun. În acest sens, este necesară profesionalizarea şi dezvoltarea expertizei organizaţiilor din societatea civilă, precum şi mai buna reglementare a relaţiei dintre acestea din urmă şi instituţiile publice. În special, întărirea şi transparentizarea mecanismelor de consultare publică sunt cruciale, mai ales în cazul unor potenţiale conflicte între interesele companiilor private şi drepturile legitime ale cetăţenilor.

La baza activităţilor desfăşurate de ONG-uri trebuie să stea cei trei „i”: informare, iniţiativă şi implicare. Informarea se referă la oferirea de informaţii utile şi facilitarea comunicării între cetăţeni şi instituţiile publice. Este totodată important că organizaţiile societăţii civile să fie strâns legate de comunităţile locale, să le reprezinte interesele şi să ajute la formarea capitalului social. In acest sens, societatea civilă ar trebui să sprijine iniţiativele cetăţenilor care pornesc de la firul ierbii. 

În ceea ce priveşte implicarea, ONG-urile ar trebui să desfăşoare mai multe campanii pentru mobilizarea cetăţenilor şi participarea în procesul decizional, mai ales la nivel local. Folosirea mijloacelor online facilitează foarte mult această sarcină, permiţând depăşirea multor obstacole de ordin logistic. Totodată, formarea de reţele şi coaliţii de ONG-uri care să coordoneze campanii de advocacy şi să ofere recomandări de politici publice pe domenii de importanţă strategică este un element vital pentru consolidarea vocii societăţii civile în România. 

Educaţia civică şi încurajarea voluntariatului 

Democraţia nu se rezumă la alegeri o dată la 4-5 ani sau la mimarea unor proceduri, ci înseamnă participarea activă a cetăţenilor în mod continuu la elaborarea politicilor publice şi a legislaţiei. Insă formarea unei unei atitudini civice responsabile şi a unei culturi a participării active este un proces de lungă durată. 

Formarea culturii civice si politice, precum şi cultivarea simţului de responsabilitate a cetăţenilor se realizează în primul rând prin educaţie. Faţă de modelul de educaţie prevalent în România însă, este necesară o altă structurare a curriculei şcolare care să încurajeze iniţiativa, implicarea şi gândirea critică. 

Problema principală a sistemului de învăţământ din România - şi ma refer aici în special la învăţământul superior - este faptul că nu încurajează studenţii să gândească critic, să fie independenţi şi să înveţe cu plăcere. Este mai degrabă axat pe însuşirea mecanică a cunoştinţelor, pe înmagazinarea şi repetarea lor fără trecerea în prealabil prin filtrul gândirii. În loc să stimuleze creativitatea şi originalitatea, de multe ori acesta promovează conformismul şi obedienţa.

O nouă paradigmă în educaţie ar trebui să vizeze, pe lângă transmiterea de cunoştinţe şi informaţii, formarea caracterului elevilor. Este vorba despre încurajarea unui anumit tip de comportament în care cooperarea este valorificată şi este înţeleasă că fiind nu doar în beneficiul grupului, ci şi în interesul fiecăruia în parte. Onestitatea, creativitatea, iniţiativa şi spiritul de echipă sunt valori care ar trebui promovate la nivel de societate pentru a ajuta la formarea viitorilor cetăţeni responsabili şi activi.

O altă propunere este introducerea unui plan de educaţie civică diferenţiat pentru diferitele cicluri de studiu. De pildă, pentru clasele 1-4 accentul ar putea să cadă asupra formării valorilor, pentru clasele 5-8 asupra aprofundării educaţiei civice, iar pentru clasele 9-12 asupra participării civice efective. Un modul de educaţie civică ar putea fi introdus şi în cursurile pedagogice, atât pentru noile cadre didactice, cât şi pentru cele cu experienţă. Acesta ar putea fi finanţat în cadrul unui proiect POSDRU de formare a formatorilor care să vizeze modalităţi de stimulare a participării şi a implicării elevilor în activităţi civice.

Societatea civilă trebuie să joace un rol semnificativ în revizuirea curriculei şi predarea orelor de educaţie civică. In acest sens, activităţile extra-curriculare şi educaţia non-formală joacă un rol extrem de important prin atractivitatea tipului de activităţi organizate şi puterea exemplului. Acest tip de formare civică nu trebuie să vizeze doar elevii de şcoală, ci se poate adresa mai multor clase sociale inclusiv tinerilor din medii defavorizate, minorităţilor sau persoanelor mai în vârstă.

Importanţa educaţiei şi a formării tinerilor a fost sesizată şi de către participanţii la protestele din Piaţa Victoriei. Protestele de duminică dimineaţă, la care părinţii au venit cu copii de diferite vârste, au transmis un mesaj puternic că îşi doresc un viitor mai bun pentru copiii lor. Aceştia au pus totodată accentul pe rolul tinerei generaţii şi învăţarea principiilor democratice la firul ierbii, în piaţa publică (forum, agora) – care în trecut constituia centrul dezbaterilor publice. 

O altă măsură cu un rol esenţial în formarea unei culturi participative o reprezintă încurajarea voluntariatului şi a implicării în comunitate. Printr-un parteneriat între Ministerul Educaţiei şi ONG-uri, poate fi constituită o bursă pentru voluntariat pentru elevii şi studenţii cei mai activi civic la nivelul comunităţile locale. De asemenea, în baza legii 78/2014, voluntarii vor beneficia de mai multe drepturi, iar voluntariatul este recunoscut oficial că experienţa profesională. Se aşteaptă ca în urma acestor prevederi binevenite numărul voluntarilor să crească.

Un alt exemplu foarte important îl constituie iniţiativele cetăţeneşti. În baza articolului 74 din Constituţie, cetăţenii au dreptul de a iniţia propuneri legislative dacă reuşesc să strângă 100.000 de semnături din cel puţin un sfert din judeţele ţării. Acest instrument nu a fost utilizat cu succes până acum în România din cauza obstacolelor administrative şi a reticenţei autorităţilor publice, însă recent a început să capete vizibilitate. Procesul prin care trebuie să treacă iniţiatorii unor astfel de iniţiative este unul greoi şi birocratic, dar chiar dacă acestea nu sunt adoptate în Parlament, ele au rolul de a stimula dezbaterea publică şi comunicarea între cetăţeni. Iniţiativele cetăţeneşti joacă astfel un rol esenţial în ceea ce priveşte întărirea conştiinţei civice şi a practicilor democratice în România.

Concluzii

În concluzie, consolidarea democratică în România nu este posibila fără participarea publică a cetăţenilor, guvernarea participativă devenind soluţia viabilă pentru o democraţie consolidată şi o economie competitivă. O societate civilă activă, implicată direct, ‘participativ’ în elaborarea legislaţiei şi a politicilor publice este indispensabilă în acest context.

Protestele din februarie 2017 pun bazele formării unei noi culturi politice în România centrată asupra cetăţenilor şi a puterii acestora de a alege liber şi a influenţa parcursul propriei lor ţări. Din acest punct de vedere, ele sunt un model pentru alte ţări nu doar din regiunea Europei Centrale şi de Sud-Est, dar chiar şi pentru ţările Europei de Vest.

Acest nou tip de activism civic în România creează totodată premisele pentru o asumare a responsabilităţii şi o implicare politică a tinerei generaţii, însă nu după regulile şi în cadrul creat de partidele existente, ci prin conturarea unui nou set de reguli. Reînnoirea clasei politice româneşti este vitală dacă ne dorim o ţară democratică, prosperă şi respectată în Europa secolului XXI.

Acest articol reprezintă opinia personală a autorului şi nu reflectă un punct de vedere instituţional.