Nu proşti, ci nebuni pentru Hristos

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
coalitia familie

Usturaţi şi (probabil) speriaţi de cele trei milioane de semnături, analiştii au reacţionat în opinii diverse, de la răbufniri aşteptate până la proiecţii fatidice. Efectul a fost că dezbaterea publică (stâlp al democraţiei) a fost alungată de către monologul editorial. Şi, din păcate, cu argumente colorate ca un curcubeu. Vesel în culori, dar lipsit de consistenţă.

S-o recunoaştem. Trei milioane de semnături reprezintă cel mai mare demers civic de până acum al României postdecembriste. Mă aşteptam ca un asemenea moment să fie primit cu bucurie de susţinătorii societăţii civile. Nu s-a întâmplat. Motivul e simplu: iniţiativa nu se află pe agenda ONG-urilor care pretind că doar ele reprezintă societatea civilă. Dar ştim bine că nu-i aşa. Dovada? Chiar neputinţa acestora de a strânge un asemenea număr de semnături.

Desigur, ştim cu toţii că în spatele demersului s-a aflat Biserica. Dar şi Biserica funcţionează tot ca un ONG. Poate tocmai de aceea foarte multe ONG-uri „clasice” au o nemulţumire: pur şi simplu BOR e un ONG prea mare şi prea puternic. Dar asta nu îndeamnă BOR la aroganţa, ci la responsabilitate socială.

Trecând însă valul de furie emoţională, să mergem spre o analiză ceva mai rece asupra demersului Coaliţiei pentru familie dar şi a reacţiilor stârnite.

1. E dreptul democratic al oricărui grup social să strângă semnături pentru orice fel de iniţiativă doreşte. Fie că vreau să mut orbita Pământului, legalizarea concubinajului, pedeapsa cu moartea sau abolirea ei, schimbarea calendarului sau ca statul să desfiinţeze taxele şi impozitele, ar trebui să învăţăm că fiecare cetăţean sau grup social are dreptul la iniţiativă. Cine este de acord, semnează. Cine nu, stă deoparte. Oportunitatea, fezabilitatea, legalitatea, autenticitatea sau constituţionalitatea iniţiativei sunt stabilite de către autorităţi. Nu de către susţinători sau opozanţi. Aşa că nu pot înţelege risipa de energie a opozanţilor în a explica susţinătorilor că n-au dreptul la o asemenea iniţiativă.

2. Ne plângem adeseori că la noi se iau măsuri după ce se întâmplă ceva neplăcut. De data aceasta, cei trei milioane de români încearcă să fie prevăzători, văzând trendul din jur. Nu ne spuneţi că nu e cazul şi la noi, că nu suntem naivi. Până şi Italia şi Grecia (ţări cu tradiţie religioasă) au legalizat parteneriatele gay, dar nu căsătoriile (de făcut diferenţa). Iar decizia n-a fost rezultatul unui referendum, ci al „discriminării pozitive” pe care statele şi-a asumat-o.

3. Era de aşteptat ca trei milioane de semnături să stârnească şi reacţii negative. Mai ales dacă pretindem că suntem creştini. „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât”, spune Hristos. Fie ele persiflări, jigniri sau pamflete, acestea n-ar trebui să ne îngrijoreze. Spre deosebire de ceea ce a păţit Hristos din partea oponenţilor Săi, ele sunt nimic. N-ar trebui ca noi, creştinii, să răspundem la fel. Ne dezonorăm Hristosul, care, nevinovat fiind, a primit nedreptate, scuipare, umilire. Desigur, asta nu înseamnă că abandonăm lupta. Luptăm, dar doar democratic, cu argumente.

4. Foarte multe din opiniile exprimate contra celor trei milioane mi s-au părut lipsite de conţinut. Le iau pe rând:

a) Florin Iaru ne spune direct: suntem nişte proşti. Dar nu ne jigneşte (cum aşa pare la prima vedere), ci ne atrage atenţia (ca mulţi alţii) că demersul ar fi anticonstituţional, întrucât se va opune altor prevederi constituţionale, care interzic limitarea unor drepturi. Numai că, la ora actuală, în România, dreptul minoritarilor sexuali de a fi o familie NU există. Există prin alte state, nu la noi. Şi nu ne poate obliga nimeni să acceptăm ce este pe la alţii (cel puţin nu în acest domeniu). Prin urmare, ce se limitează? Altfel, dacă ar exista acest drept, ar însemna că actuala prevedere din Codul Civil privind căsătoria dintre bărbat şi femeie este neconstituţională şi discriminatorie. Ceea ce, desigur, nu e valabil. Aşadar, nu e nimic prosteşte în a muta prevederea din Codul Civil în Constituţie.

b) „Trei milioane de ipocriţi pentru că România are alte probleme” este un argument palid. Domnilor, nimeni nu vă opreşte să iniţiaţi demersuri pentru toate problemele pe care le observaţi. Vă rog chiar, nu staţi pe margine, doar dând indicaţii. Implicaţi-vă! Nu faceţi ca vulpea, strigând că strugurii sunt acri, doar pentru că nu ajungeţi la ei. Dar este hazliu să cereţi Bisericii să se ocupe de separaţia puterilor în stat, de pensionari sau de progresul economic al ţării (adică exact de cele lumeşti). Pentru asta votăm, pentru asta avem Preşedinte, Guvern, Justiţie etc. Aţi vrea ca Biserica să le facă pe toate acestea? Destul ne este că economia de piaţă ne provoacă zilnic să avem griji prea lumeşti, iar unii dintre noi mai şi cad duhovniceşte, ispitiţi de cele materiale.

c) „Heterosexualii vor să reglementeze pentru homosexuali”. Aici democraţia devine foarte grea. Păi cum ar arăta o ţară în care fiecare îşi face legi cum vrea? Şi eu aş vrea ca statul să nu-mi mai ia impozit pe proprietate, să nu mai discrimineze pensiile mici faţă de acelea „nesimţite”, să nu mai umilească pensionarii sau bugetarii cu venituri mizere faţă de media europeană, să fie mai eficient în administrarea bugetului etc. Uneori visez şi eu la legi speciale, date doar pentru mine. Dar, aşa e în democraţie. Legile funcţionează pentru toţi.

d) „Inevitabilul se va produce, România va legaliza oricum relaţiile gay”. Dacă politicienii sunt dispuşi să piardă şi bruma de încredere pe care majoritatea (actuală) o mai are în ei, o pot face. Aceste trei milioane de semnături sunt şi un cartof fierbinte în mâna decidenţilor politici. Pe de o parte, este clar că recomandările ONU creează presiune internaţională pe România.  Există chiar situaţii când „nealinierea la standarde” au dus la acuze de discriminare şi la condiţionări comerciale. Pe de altă parte, însă, dacă punem problema aşa, te întrebi ce mai este democraţia? Cine decide, poporul sau „aliaţii”? Dar de aceea s-a inventat tot arsenalul soft-power. Ca să controleze sau să elaboreze opinia majorităţii.

e) „Biserica este ipocrită, pentru că se ocupă de cearşaful altora”. Slăbuţ. Biserica se ocupă mai întâi de cearşafurile ei. Dacă vorbim teologie, „familia” nu este un construct generat de orientarea sexuală, ci de credinţa parcurgerii unui drum spiritual, cu consecinţe trupeşti şi sociale: naşterea de prunci. Mai nou, mulţi încearcă o exegeză favorabilă homosexualităţii, dar Hristos însuşi arată că dintru început Dumnezeu a întemeiat familia ca fiind constituită între bărbat şi femeie. Cei care susţin că Hristos n-a vorbit nimic de căsătoriile gay le recomand să citească atent fraza „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?”. Prin urmare, din punct de vedere ortodox, nu există conceptul de „familie gay”, pentru că nu se potriveşte cu complementaritatea bărbat-femeie.

Conceptul însă a fost transferat în spaţiul laic, unde „familia” se formează între „soţi”. Urmare a jurisprudenţei şi recomandărilor ONU, din 2004,  termenul de „soţi” se referă şi la persoane de acelaşi sex. Astfel, „familia civilă” vrea să semene cu „familia teologală”, iar „civilul” (lumescul) se amestecă în religie, deşi mulţi cred că ar fi invers. Prin urmare, ceea ce doreşte Biserica de la acest demers este să se păstreze integritatea teologică şi tradiţională asupra termenului „familie”. În nici un caz Biserica nu îndeamnă la homofobie. Mă delimitez public de orice violenţă la adresa semenilor mei homosexuali.

Chiar insist în a spune ortodocşilor mei: nu-i urâţi pe homosexuali. Sunt şi ei oameni, „chipuri” ale lui Dumnezeu. „A tolera” înseamnă a acorda şansa unei îndreptări. Învăţaţi de la Sf. Pavel, care deşi susţine că homosexualitatea este nefirească, afirmă că cel dintâi dintre păcătoşi sunt „eu”, nu „ei”. E responsabilitatea homosexualilor ce fac ei cu „chipul” lui Dumnezeu în cearşafurile lor.

Doar că atunci când vor să devină „familie”, intră în zona de moravuri publice asupra termenului „familie”. Ori eu nu cred în viziunea „civilă” asupra familiei, cu atât mai mult nu pot accepta amestecarea acesteia în teologia familiei. Şi am dreptul la această credinţă: familia e mai mult decât un acord civil în faţa statului. Este o teologie între bărbat şi femeie. Iar Statul nu mă poate steriliza de religie, căci, conform Constituţiei, Statul este neutru faţă de religie, nu împotriva ei.

În consecinţă, este dreptul democratic al religiei de a fi parte a democraţiei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite