Propun o nouă taxă. Taxa pe ipocrizie
0Acesta ar fi numele unei taxe care ar pica bine fiecăruia dintre noi. Nu de alta dar, de 23 de ani, cea mai mare parte a societăţii româneşti se plânge că este jecmănită de clasa politică coruptă. Clasa politică, pe de altă parte, se ceartă pe ciolanul mioritic şi strigă de fiecare dată când se află departe de el că cei aflaţi la putere fură.
În anul de graţie, 2013, lucrurile s-au complicat atât de tare în lumea politică din România încât, din varii motive, toţi par deodată şi la putere şi în opoziţie. Toţi fură laolaltă şi în acelaşi timp au grijă să strige cât mai tare HOŢII.
Copreşedintele coaliţiei aflate la guvernare se declară nonşalant şeful opoziţiei şi, din când în când, mai renunţă de voie de nevoie la câte un ministru, propus de domnia sa, acuzat de procurori că ar fi furat câte ceva. Preşedintele României din ultimii 9 ani se declară un fel de erou al luptei anticorupţie, dar uită că a fost totuşi seful acestei ţări în toată această perioadă. Primul ministru se ceartă din când în când cu justiţia şi o acuză mai voalat, sau direct că nu-şi face treaba. Ba chiar se mai ceartă prin presă cu câte un procuror care nu-i place. Când nu are treabă cu justiţia se ceartă cu Preşedintele, pe care îl acuză de corupţie sau cu „tovarăşul” de coaliţie, care face pe nebunul.
În toată această comedie de prost gust fiecare îşi foloseşte armele cum ştie mai bine. Preşedintele ţării îşi face un nou partid pentru că cel vechi nu-l mai ascultă, candidatul coaliţiei aflate la guvernare încearcă să-şi câştige votanţi înjurându-şi colegii aflaţi la guvernare, iar primul ministru pare uneori că nu mai înţelege nimic. Instituţiile publice, mass-media, mediul privat, chiar şi societatea civilă sunt folosite ca simple unelte împotriva adversarului politic.
În spatele acestor lei în arenă se mişcă haitele de partid. Se învârt afaceri, se fac compromisuri şi în general se jupoaie în continuare pielea contribuabilului român. Haitele sunt tăcute şi bazează pe faptul că circul făcut de şefi distrage atenţia de la prăduielile lor. Nu se atacă direct şi îşi stabilesc teritorii bine definite de interesele financiare. Dacă apar probleme de teritoriu cad la pace, căci alternanţa la guvernare i-a învăţat că ”toată lumea trebuie să mănânce“. Dacă un lup mai mare cade pradă DNA-ului, prima opţiune este să se unească şi să atace instituţia care le ameninţă modul de viaţă atât de bine statuat. După care îşi împart frăţeşte afacerile şi sferele de influenţă ale celui temporar plecat la răcoare.
Totul, dar absolut totul se poate negocia între haitele care stăpânesc România. De la interesul naţional, până la cele mai mici privatizări făcute pe seama statului. De la o achiziţie publică directă de câteva mii de lei, până la licitaţiile de milioane de euro care se împart între cei mai puternici membri.
Toţi membrii de partid, şi nu numai, ştiu că aşa merge treaba şi nu au nici un gând că mişcarea lor politică ar fi mai bună sau mai dreaptă. Singurele iluzii ţin de principiul “ai noştri fură mai puţin” sau de speranţa că iese o funcţie, o afacere, sau măcar o intrare la masa celor bogaţi.
Tineri inteligenţi, curaţi sufleteşte şi plini se speranţă, sunt nevoiţi să care servietele unor îmbuibaţi agramaţi care le explică cum e cu democraţia. Şi care îi învaţă că doar sistemul reprezentat de ei este cheia succesului în România. Singura soluţie este să se transforme în lupi tineri gata să muşte oricând beregata banului public. Sau să plece.
Pensionari abrutizaţi de sărăcie care îşi spun speranţele în oricine le promite măcar un leu în plus la o pensie de mizerie.
Dacă câţiva români ies în stradă şi strigă că aşa nu se mai poate, şi mai au şi susţinerea a milioane de concetăţeni, haitele se unesc împotriva lor. Nu muşcă direct, căci mirosul de sânge poate trezi poporul român. Ci denigrează, provoacă, plătesc spărgători de proteste şi îi mânjesc subtil prin diverse canale de comunicare. Până şi eu era să fiu prins întro astfel de capcană.
În tot acest timp leii îşi continuă circul public şi rostesc fraze pomoase pe la televizor. Taie panglici, îşi acuză adversarii şi se uită tot timpul peste umăr, în spate, acolo unde haitele stau la pândă.
Eu unul cred că ar trebui să ni se pună o taxă pe ipocrizie. Aşa măcar am şti că ne plătim cel puţin nepăsarea.