Timp de patru zile, presa a vuit năpraznic cu privire la dispariţia fetiţei, apoi în legătură cu căutările disperate pe câmpuri şi prin păduri, pentru a se cantona în final pe efectele ulterioare (din categoria pojghiţei cu iz senzaţionalist ce acoperă fondul problemei): anchetarea suspectului, reţinerea, arestarea, gura lumii. D-astea, d-ale noastre, româneşti.

Ceea ce toată lumea pare să fiu uitat, însă, în tot acest vârtej de adjective şi de newsalert-uri, este că Ana Maria, copila de nouă ani aflată în centrul poveştii nu este la prima (şi, probabil, nici ultima) sechestrare căreia-i cade victimă.

Prima sechestrare

De fapt, fetiţa are copilăria sechestrată încă de acum câţiva ani, de când mama ei şi-a luat lumea-n cap (din motive nici acum elucidate; vecinii spun că ar fi prin Italia, unde trăieşte cu un alt bărbat) lăsându-şi cei patru copii de izbelişte. Ai nimănui, ai sorţii, ai răpitorilor sau – Doamne fereşte! – ai violatorilor şi criminalilor.

Tatăl fetiţei – de altfel un om onest, dar incapabil (se vede de la o poştă) să fie şi sursă de venit, şi educator, şi tată, dar şi mamă – a făcut şi el ce-a putut şi ce-a înţeles despre educaţie: şi-a lăsat copiii de capul lor, în majoritatea timpului singuri, să se descurce. Voia Domnului!

Atât a putut. Nici nu ştii dacă e cazul să-l acuzi de ceva sau să-l compătimeşti. Probabil că nu-i uşor să fii în pielea lui.

A doua sechestrare

În schimb, nu se poate să nu priveşti cu mânie către autorităţi. Către cei care conduc comuna (apropo, acolo este primar Gheorghe Bute, nimeni altul decât secretarul general al Asociaţiei Comunelor din România) şi care, deşi au o mulţime de asistenţi sociali angajaţi (să tot fie vreo 30 potrivit situaţiei raportate la judeţ), n-au făcut nimic – dar NIMIC – pentru a ajuta copiii aceia ajunşi la ananghie. Căci ananghie este să fii copil de nouă ani, fără mamă, fără îndrumare părintească în majoritatea timpului, în sărăcie materială şi morală, fără şansa de a înţelege viaţa.

Scuza că n-au ştiut nu prea ţine. Vecinii spun că este notorietate faptul că tatăl copiilor reuşea cu greu să ţină lucrurile sub control. De altfel, relatarea uneia dintre vecine are darul de a impresiona până la lacrimi, căci arată trauma psihică adâncă ce sapă de ceva vreme în mintea micuţei Ana Maria.

Acum doi ani, copila a mai plecat o dată de acasă, pe jos, către Galaţi (oraş aflat la vreo 25 de kilometri), în căutarea mătuşii ei şi a verişoarei de câţiva anişori, care erau la spital. În mintea fetiţei de (pe atunci) şapte ani s-a produs un declic al spaimei că îşi va pierde şi mătuşa, dar şi verişoara, la fel cum şi-a rătăcit şi mama, plecată deodată „o fugă, la spital”, dar dispărută apoi în zările Europei.

Ca o buruiană pe şanţ...

Într-o ţară civilizată, un astfel de copil ar fi primit, încă de la primul incident (dacă nu cumva încă de abandonul de către mamă), consiliere psihologică, ajutor, ceva. La noi, în România miniştrilor ţinuţi în lesa baronilor de partid (care nu numai că nu ştiu meseriile pe care le guvernează, dar sunt incapabili să priceapă până şi limba română), Ana Maria a rămas după primele două traume în curtea bătătorită a casei părinteşti.

N-a ajutat-o nimeni să treacă peste derută, depresie şi dor, ci a fost lăsată să crească haotic, la fel ca o buruiană pe marginea şanţului. Educaţia ei a rămas la stadiul minimalist, aproape animalic: umblat brambura prin sat şi tras cu urechea la bârfele ţaţelor. Dovadă şi faptul că, joi, la ora 21.00, când a dispărut, pe o ploaie torenţială, se afla în faţa unui magazin unde nu avea nicio treabă. Hoinărea. Deşi, dată fiind ora, vârsta şi starea vremii, ar fi trebuie să fie acasă.

Şi-atunci, ei de ce cer impozite?!

Despre Protecţia Copilului nu spun deocamdată nimic. Dar o să spun curând, căci toate reflectoarele s-au mutat, firesc şi acuzator, pe instituţia care trebuie să facă ceva pentru a arăta, fie şi măcar în al doisprezecelea ceas, că nu există degeaba.

Răpirea şi sechestrarea micuţei din Scânteieşti este vârful unui aisberg. Dar este şi picătura care a umplut paharul şi care arată că plătim cam degeaba impozite şi taxe împovărătoare către autorităţile române, căci acestora nu prea le pasă de oameni, de viitorul ţării, ci doar de mărimea lefurile bugetare, de călărirea Justiţiei, de micile şi marile aranjamente politice şi de ascunderea sub preş a gunoiului. A tot gunoiului, fie el moral, penal, politic sau doar menajer (a se vedea criza gropilor de gunoi pentru care UE a declanşat infringement contra României). Restul e doar praf în ochi.

Post scriptum

Cineva mi-a reproşat pe Facebook faptul că relatările despre sechestrarea fetiţei de nouă ani sunt dure şi că ar trebui şterse de pe internet, căci fac rău societăţii. Posibil. Dar oare ar fi un exemplu mai bun să ascundem mizeria sub un strat gros de falsă moralitate şi să ne facem că totul merge superb în ţara noastră?