Portofele, portofele

Zilele trecute stăteam la o coadă enormă (la Poştă, evident!) şi am auzit (din cauza ritmului enervant de lent al înaintării) o discuţie nesfârşită între două doamne de vârsta a doua, care povesteau ce ţin ele în portofele.

Totul a început de la faptul că prima îşi scotocea portofelul, căuta o chitanţă şi, brusc, a izbucnit în râs. Găsise un bileţel pe care, a explicat ea, i-l lăsase fiica ei pe frigider, în urmă cu vreo zece ani. Scria „Mama, eu mă duc până la Gina. Am terminat temele. Te iu“. Femeia păstrase biletul vreo zece ani în portofel, într-un buzunărel ascuns, deşi între timp vor mai fi venit alte sute de declaraţii de dragoste şi, poate, alte sute de bilete pe acelaşi frigider. Şi îl păstrase deşi tânăra nu păţise nimic grav între timp, nu se îmbolnăvise, nu murise, nici măcar nu plecase în altă ţară. Pur şi simplu crescuse.

Cealaltă femeie, ascultând povestea cu bileţelul, a început şi ea să caute ceva semnificativ. Şi-a scos din portofel iconiţe, o carte de rugăciuni, bilete la cine-ştie-ce, facturi, bonuri, a dat de o poză a nepotului (dolofan, până în doi ani, rozaliu, întins pe o păturică), „ţucă-l mama pe el de drag“, a trecut mai departe, hârtii, hârtiuţe, până când s-a oprit triumfătoare. Găsise un nasture. Partenera ei de discuţie nu înţelegea. Totuşi, era doar un nasture, ce putea fi emoţionant, ce putea fi nostalgic, intrigant, amuzant într-un nasture. „Acum trei ani, când l-am îngropat pe Virgil, mi-a zis o femeie să tai un nasture de la costumul cu care îl îmbrăcasem şi să îl port mereu cu mine, că o să mă apere“. „N-am mai auzit aşa ceva“, a răspuns cealaltă, vizibil mirată (la care mirare se adăuga şi mirarea mea de a nu mai fi auzit, nici eu, de o asemenea superstiţie). „Păi şi cum, ai tăiat nasturele de la sacou?“. „Da, l-am tăiat şi l-am ascuns. Îl ţin de trei ani în portofel!“. „Păi şi te ajută?“. „Mă ajută, cum să nu!“.

În timp ce coada a mai înaintat cu circa o jumătate de metru şi în timp ce un bătrân a început să strige că să-i ia dracu pe toţi cu coada lor că îşi bat joc de oameni, că el e bolnav, are hipertensiune, că cine are timp să stea şapte ore aici, mi-am imaginat cum, uneori, atunci când e speriată, femeia scoate nasturele ăla din portofel, îl aşează pe masă, în faţa ei, îl priveşte, îl atinge, vorbeşte cu el, îi povesteşte, îi ascultă liniştea lui de nasture negru, apoi lucrurile devin mai bune.

După care mi-am amintit că, în facultate, eram interesată de ce păstrează oamenii în portofele, în afară de bani. Ce amintiri, ce lucruşoare, ce amulete cărăm cu noi în fiecare zi. Începusem să-mi şi notez răspunsurile, pe atunci. Pe listă erau tot felul de bileţele, fotografii, păr de la „tăierea moţului“ unui nepot, erau bilete de intrare la muzeu din zilele bune, erau articole decupate din ziare, plicuri de zahăr luate din aeroporturi îndepărtate, prezervative sau şerveţele pe care erau scrise două cuvinte. Uneori descoperirea era poetică, de cele mai multe ori erau lucruri banale. O singură dată, îmi amintesc, o femeie mi-a arătat că ţine în portofel o cheie. Am întrebat-o dacă e cheia de la ea de acasă. Mi-a spus că nu, că e cheia de la apartamentul părinţilor ei, dar că aceştia locuiesc într-un alt oraş. Şi că au schimbat yala între timp, deci cheia nu se mai potriveşte. Şi că, oricum, ea nu se mai poate întoarce niciodată acolo.