Măiastra cântecului românesc

Într-un peisaj muzical dominat de producţii muzicale cel puţin îndoielnice şi fără legătură cu sufletul românesc, centenarul Mariei Tănase este o ocazie de a ne aminti de cântecele neamului şi de a ne pune întrebarea dacă merită să renunţăm la ele doar pentru a fi ”la modă”. A uita de cântecele vechi este totuna cu a pierde o bucată din sufletul românesc. Consecinţa va fi că vom deveni infinit de săraci.

În graba de a ne adapta modernităţii, de a fi şi noi ca ceilalţi, am lăsat în spate ca pe o moştenire ruşinoasă tot ce aveam mai de preţ, cântecul şi tradiţia care ne-au format sufletul veacuri de-a rândul. Acum, să iubeşti muzica tradiţională românească înseamnă să dai dovadă de paseism, iar promovarea ei, a portului popular sau a meşteşugurilor străvechi a devenit o excentricitate. Totul pentru nou, totul pentru globalizare. Să nu cumva să ne păcălim, crezând că a trăi cum trăiesc toţi şi a consuma ceea ce consumă toţi reprezintă un progres absolut, la fel ca şi a îngropa în uitare ceea ce avem numai al nostru. Dacă mă uit la ce se cântă azi, din dorinţa de imitare a altor culturi, şi la ce cânta Maria Tănase, aş spune că nu prea am progresat. Ne-am abandonat propriile valori ca să fim în ton cu tendinţele, dar nu am evaluat ce pierdem din trecut şi ce primim la schimb din viitor. A fi o ţară deschisă către lume nu înseamnă a practica imitaţia ieftină, nici a ne dispreţui trecutul. Şi nicăieri nu se vede mai bine acest lucru ca în producţiile culturale printre care muzica este cea mai vizibilă.

Nu există pedeapsă mai mare decât aceea pe care ne-o aplicăm chiar noi uitându-ne rădăcinile şi cultura. Dacă vom săvârşi acest păcat al uitării şi al înstrăinării de noi înşine, vom rătăci fără rost pe această lume şi nu vom mai fi altceva decât ”vâjâitul vântului, pulberea pământului”.

Există evident un curent puternic de transformare a muzicii tradiţionale româneşti în arheologie dedicată doar specialiştilor şi, eventual, ciudaţilor. Adaptaţii, noul val, preferă să adore zâzâitul DJ-ilor, ultima invenţie ”artistică”, prin care zgomotul devine ”cultură”, iar conglomeratul de sunete asurzitoare ţine loc de muzică. Fireşte că nu poţi alătura muzica sufletului românesc cu aşa ceva. Întrebarea se pune dacă dorim să uităm de Maria Tănase, de Maria Lătăreţu şi de multe asemenea voci care au întruchipat durerile şi aspiraţiile acestui neam pentru a ne scufunda în torentul de zgomote fără naţiune, fără identitate şi fără conţinut care reprezintă ”noua cultură”.

Există o luptă a îndrăgostiţilor de folclor şi de autentic care încearcă să salveze cultura românească străveche. Dar lupta lor e inegală pentru că producţiile internaţionale sau de imitaţie au parte de tot sprijinul, iar artiştii care se opun curentului pierderii identităţii nu au decât publicul de partea lor. Iar acesta e din ce în ce mai redus.

Dacă nu înţelegem ce comoară culturală am primit moştenire de la înaintaşi şi o lăsăm în paragină, ne sărăcim sufletul într-un mod iremediabil. Ascultaţi orice cântec al Mariei Tănase şi apoi comparaţi-l cu una din producţiile de astăzi. Diferenţa este ca de la cer la pământ. De la cerul simţirii româneşti pentru care exista frumos, bine şi adevăr, la pământul anost al muzicii de serie, al producţiilor comerciale şi al kitsch-ului triumfător. Să nu renunţăm la partea noastră de cer, de autentic! Altfel, vom păţi ca în blestemul cântecului Măiastrei: Cine iubeşte şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă... Nu există pedeapsă mai mare decât aceea pe care ne-o aplicăm chiar noi uitându-ne rădăcinile şi cultura. Dacă vom săvârşi acest păcat al uitării şi al înstrăinării de noi înşine, vom rătăci fără rost pe această lume şi nu vom mai fi altceva decât ”vâjâitul vântului, pulberea pământului”.