L-am cunoscut pe Mandela

În iunie 1996, am fost în Africa de Sud într-o delegaţie parlamentară, condusă de Oliviu Gherman, preşedintele Senatului. Am avut şansa imensă de a-l întâlni pe Nelson Mandela.

Era la doi ani de la primele alegeri multirasiale şi tot la doi înainte de expirarea acordului istoric dintre cele trei etnii principale, care atribuia preşedinţia lui Mandela, vicepreşedinţia lui De Klerk, fostul preşedinte, care decisese încetarea regimului de apartheid, iar preşedinţia parlamentului, unei doamne, al cărei nume l-am uitat, care reprezenta comunitatea indiană. I-am întâlnit pe toţi trei.

Mandela era întruchiparea omului de stat. De Klerk era omul politic care avusese curajul de a anunţa public că Africa de Sud intră în rândul ţărilor democrate. Şi unul, şi altul au contribuit în egală măsură la împiedicarea unui război civil devenit iminent. De Klerk, pentru că reuşise să-i înfrunte pe adepţii apartheid-ului aflaţi dintotdeauna la putere şi vinovaţi de crime, Mandela, pentru că îi convinsese pe radicalii din Congresul Naţional African să renunţe la răzbunare.

Amândurora le revine meritul de a fi impus o politică de conciliere naţională. Au primit amândoi Premiul
Nobel pentru Pace în acelaşi an, 1993.

A câştigat admiraţia unei lumi întregi

Când acordul din 1994 a expirat, înainte de sfârşitul secolului, concilierea fusese realizată în mare măsură. Din păcate, după retragerea lui Mandela, chiar dacă n-a mai existat politică antirasială, iar actele de răzbunare au fost relativ rare, preşedinţii care au urmat nu s-au putut ridica la înălţimea predecesorului lor şi situaţia economică a ţării s-a deteriorat. Cu toate acestea, Africa de Sud nu mai este şi nu va mai fi niciodată cea dinainte de 1990.

Cum a reuşit Mandela să împace, fără vărsare de sânge, o ţară aflată de ani buni în pragul războiului civil, iată o întrebare pentru istorici. O a doua este cum a reuşit un om care se aflase izolat de lume vreme de 27 de ani să câştige, odată devenit preşedinte, admiraţia lumii întregi şi să se afle totdeauna de partea cauzelor drepte: a apărat drepturile omului, a condamnat dictatura lui Mugabe şi a fost mediator în conflictul din Burundi, a cerut retragerea Israelului din coloniile palestiniene, dar şi recunoaşterea de către Palestina a statului Israel. Şi multe altele.

Participarea la funeraliile lui a mai tuturor şefilor de stat şi de guvern de pe planetă dovedeşte prestigiul imens al acestui om simplu şi înţelept ca, vai, puţini alţii. Modelul lui de comportament a fost urmat şi de alţii.

Se ştie emoţionanta şi trista istorie a americancei Amy Biehl, care s-a dus în Africa de Sud ca să sprijine tranziţia democratică şi a fost ucisă pentru pielea ei albă într-un bidonville extrem de sărac, unde spiritul lui Mandela nu pătrunsese. Părinţii ei au creat apoi o fundaţie umanitară, în care l-au angajat pe unul dintre ucigaşi, solicitând eliberarea lui din închisoare şi iertându-i crima.

În dimineaţa aceea din iunie 1996, ne-am dus direct de la aeroportul din Johannesburg la palatul prezidenţial. Ne-am schimbat chiar pe aeroport, după o noapte de călătorie de-a lungul Africii, cu un avion al companiei olandeze KLM, şi ne-am pomenit, într-un timp atât de scurt încât n-am avut cum să ne revenim din emoţia care se instalase în noi, pe terasa imensă a palatului prezidenţial, din care priveam brusa africană (n.r. – zonă în care predomină arbuştii), cenuşie iarna, înfrigurată şi pustie la acea oră matinală.

„Rezervat, dar afectuos“

Abia ne regăsisem respiraţia când în spatele nostru a apărut Mandela. Posed încă fotografia care imortalizează scena, cu siguranţă cea mai greu de uitat din viaţa mea. Mandela mi s-a părut uriaş şi la propriu. La figurat era uriaş de mult în mintea mea, deşi nu ştiam atunci despre el ce ştiu astăzi. Un uriaş în vârstă, deşi cu un zâmbet tineresc.

Astăzi nu-mi vine să cred că avea doar cu trei ani mai mulţi decât am eu acum. Am mai spus-o: semăna uimitor cu Corneliu Coposu. Dar omul la care mi-a fugit totdeauna gândul, când a fost vorba de Mandela, este Gandhi. Emana aproape fizic din fiinţa lui cea mai pură formă de nonviolenţă din câte am cunoscut.

Rezervat, dar afectuos, demn, dar fără solemnitatea aceea factice a multor oameni de stat, Mandela ne-a împărtăşit în câteva cuvinte crezul lui umanist şi democratic. Cuvintele erau simple, crezul, banal, dar rostite de el aveau un soi de măreţie care le făcea să pară istorice. În faţa noastră se afla un om care pătimise aproape trei decenii în închisoare şi pentru care cuvinte precum libertate sau iertare aveau valoarea unei experienţe personale fără egal. Nu sunau găunos ca în gura atâtora.

Citind în zilele din urmă ce s-a scris despre Mandela, m-am gândit, nu o dată, că exemplul lui se află la antipodul unei lumi, ca a noastră,  bântuită de neînţelegere şi de ură. Dacă el a reuşit să împace o ţară sfâşiată dintotdeauna de conflicte rasiale şi sociale, noi de ce nu reuşim să împăcăm interesul personal şi cel obştesc sau să încetăm a ne răfui din pricini mărunte, într-o ţară europeană, cu tradiţii democratice şi cu o cultură adânc înrădăcinată în mulţi dintre noi? Să fie o întrebare fără răspuns?