Jos labele de pe feminism? De ce nu pot să îmi arăt decolteul ca gest de solidaritate

În plină glorie a prefixului post: post-ideologie, post-feminism şi, mai nou, al nou-descoperitului post-adevăr, un concept care face furori în piaţa ideilor, deşi e greu de zis la ce realitate face referire, te-ai fi aşteptat la mai puţină voluptate în a clama vreo apartenenţă.

Ei bine, toţi ne-am convertit peste noapte în ceva de dragul clarificărilor identitare. Acum, de pildă, toţi suntem feminişti şi feministe. Sau cvasi-feministe şi cvasi-feminişti. Sau, când scanadalizăm, „cam feministe” şi „cam feminişti”. Ceea ce, evident, nu e rău absolut deloc. După aproape două secole în care a ostilizat, intrigat, contrariat, fragilizat masculinităţi, surpat ego-uri gonflate, feminismul devine, în sfârşit, cool. E de bonton să te declari feministă şi ţine de un soi de neo-masculinitate să te baţi cu pumnii în piept că eşti feminist. Şi asta, din nou, nu e rău deloc.

Dacă am învăţat ceva în devenirea mea ca feministă (zău că nu te naşti feministă, ci devii) e că îndreptăţirea e păguboasă, că nu există feminisme corecte şi greşite, ci poziţionări care redefiniesc feminismele şi care uneori ajung să îl anuleze, din păcate. Că există clivaje între feminismul academic, care are marea vină de a fi sectar de multe ori, etanş, cu rigidităţi în limbaj, uneori alienat de femeile reale şi cel de stradă, uşor pop, alteori deghizat în latex, uneori dezarticulat, alteori fără mize, cu înţelegeri parţiale şi  care riscă de multe ori să devină sexist. Ambele au merite vizibile: feminismul academic e creator de şcoală, intersectează domenii precum filosofia, ideologiile politice, psihologia, formează un logos feminist când e solid în bibliografie. Poate fi convertit în consultanţă politică, dacă există înţelegerea necesităţii lui. Cum universităţile sunt medii puternic masculinizate, există şi o luptă a relevanţei; de multe ori, studiile de gen sunt discipline opţionale pe lângă marile subiecte ale socio-umanului. E, deci, complicat să fii feministă în mediul academic.

Feminismul de stradă e mai degrabă o modă intelectuală, uneori nesusţinut de lecturi feministe - şi aici nu găsesc neapărat o hibă atâta vreme cât nu e ignorant şi opac - şi pare, pe lângă feministele formate în biblioteci, pare viu, curajos, are o putere de seducţie intelectuală ceva mai mare. E mult mai uşor de citit în status-uri de facebook şi comentarii decât în epistemologia feministă. Doar că omite un lucru esenţial: feminismul academic e singura formă prin care poţi aşeza feminismul în rândul unor discipline de studiu, fără a intra în minorat intelectual. Iar feminismul academic, de multe ori mult prea rigid, are la fel de multă nevoie de femei şi bărbaţi care nu fac din feminism o profesie, ci o poziţionare, un mod de a citi lumea.

Nu lecturile te fac feministă, dar cred că e periculoasă extrapolarea la nesfârşit a apartenenţei la feminism(e).

Diferenţa dintre cele două tipuri de feminism nu constă nici în onestitatea asumării cauzei şi nici în calitatea intelectuală sau morală a „practicantelor”, dar pierderea e consistentă de ambele părţi. În primul rând, e o lipsă de solidaritate între cele două tipuri de discurs feminist, care, speculată de anti-feminişti, devine ridicolă şi livrează material pentru atitudini şi poziţionări misogine. În ochii misoginilor, devine o concurenţă caraghioasă şi care confirmă toate asumpţiile sexiste pentru un pater, iar pater este feminismul, în cazul ăsta. În al doilea rând, e un clivaj care boicotează discursul feminist. Nimeni nu se aşteaptă la o mare suroritate a feministelor, dar separările ar putea urmări linii ideologice: feminismul liberal versus cel socialist, feminismul radical şi schimbarea socială decât separaţia feminism academic-feminism de stradă. Nu lecturile te fac feministă, dar cred că e periculoasă extrapolarea la nesfârşit a apartenenţei la feminism(e).

Reacţiile stârnite de pozele Alexandrei Corina Bogaciu, deputata de 27 ani şi prima pe lista PSD Ilfov, au acutizat clivajele între feminisme. Tânăra a pozat în ipostaze care trec pentru unii drept vulgare, CV-ul ei a fost disecat cu migală: nu are doctorat şi nici studii universitare, ci studii medii. Şi arborele genealogic i-a fost analizat: tânăra este nepoata lui Florentin Pandele, primarul orăşelului Voluntari, soţul Gabrielei Vrânceanu Firea. Aici s-au separat apele feminismelor şi o să numesc extremele: a apăra o femeie cu orice chip pare o obligatie morală a feminismului şi a blama o femeie mai greţos decât ar face-o orice misogin lugubru e tot o obligaţie feministă pentru că astfel de femei aduc deservicii femeilor oneste, competente, educate.

Nu Alexandra Corina Bogaciu e scăderea uriaşă a Parlamentului României, ci inadecvaţii, greşiţii moral, oamenii fără viziune şi tact politic, fără pic de demnitate care au intrat pe liste şi care maculează şi oamenii buni şi corecţi din vecinătatea lor.

Deşi am detestat tot timpul poziţionările călduţe, la temperatura camerei, puternic bemolate, cred că această tânără deputată nu avea ce să caute în Parlamentul României. Nu pentru că e prea frumoasă/sexi - am văzut că le folosim interşanjabil, deşi cred că diferenţele sunt uriaşe. Nici măcar pentru că nu are studiile adecvate. În Parlamentul României există şi senatori şi deputaţi aşle căror CV-uri sunt cosmetizate, pline ochi de cursuri şi masterate care par să ateste deveniri intelectuale cu greutate, deşi au consistenţa unui bling-bling, mostre de impostură intelectuală. În Parlamentul României există şi ticăloşi reşapaţi, eboşe de specialişti, de prost gust şi stridenţă. Oricât de scandalos sună, m-aş simţi mai bine reprezentată de un strungar onest decât de un ticălos cu CV-ul măsluit, care ia în răspăr educaţia serioasă. Nu Alexandra Corina Bogaciu e scăderea uriaşă a Parlamentului României, ci inadecvaţii, greşiţii moral, oamenii fără viziune şi tact politic, fără pic de demnitate care au intrat pe liste şi care maculează şi oamenii buni şi corecţi din vecinătatea lor. M-aş fi aşteptat, e drept, ca domnul Dan Bordeianu, deputat PSD în ultima legislatură, intrat pe lista PNL, traseist către PSD şi aflat la ultimele alegeri parlamentare pe lista PSD Vaslui, să stârnească mai multe reacţii pentru că domnul Bordeianu a fost condamnat pentru viol si lipsire de libertate. Din fericire, nici măcar scorul uriaş obţinut de PSD nu i-a adus domnul Bordeianu un nou mandat de parlamentar. Discuţia e de ce partidul l-a pus pe liste.

Nu ar fi rău să ne alegem altfel solidaritatea. Nu de decolteu, ci de gen.

Revenind la clivajele între feminisme, nu cred că o poză cu un decolteu e semnul de solidaritate cu Alexandra Corina Bogaciu. Înţeleg asumarea clară şi lupta împotriva sexismelor, dar aşa cum nu răspunzi talionic ticăloşenii cu ticăloşenie, pentru că îţi boicotezi intenţia, nu răspunzi la un act de obiectualizare a corpului femeii cu obiectualizarea altui corp feminin. Şi poate că nu ar strica să avem mai multă grijă cum vor internaliza gestul alte femei.

Poeta Angela Marinescu are 74 de ani şi a avut cancer la sân. A făcut mastectomie şi a acceptat să pozeze dezbrăcată. Nu e imaginea unui sân extirpat, ci imaginea unei femei fără un sân. La fel de femeie, tot atât de femeie. E dincolo de dureroasă fotografia şi e dincolo de poezie. Şi da, şi aceasta e imaginea unui decolteu. Nu ar fi, deci, rău să ne alegem altfel solidaritatea. Nu de decolteu, ci de gen.