De ce ne trebuie istorie?

„În ultimii 15 ani istoria a ajuns la lada de gunoi a educaţiei româneşti.“

Se spune nu fără temei că un popor ce nu are istorie nu are nici trecut, nici viitor, fiind condamnat să repete greşelile strămoşilor, să înainteze prin lume în voia vântuluia fără a avea un ideal care să-l anime în vreun chip. O ţară ce nu-şi cunoaşte istoria, nu-şi cunoaşte nici rostul, fiind asemenea unui ospiciu de nebuni doar o adunare de minţi rătăcite.

Nu vreau să dezbat despre mult trâmbiţata veste că s-ar elimina din programa şcolară disciplina numită „Istoria românilor" pentru că în fapt această disciplină a fost înlocuită cu cea numită sec „Istorie”, de parcă s-ar studia un lucru abstract precum matematicile avansate, ci nu ar fi vorba despre trecutul nostru. Dar cine să mai dezbată şi această nuanţă... Ceea ce am sa vă spun este un rezumat al multiplelor experienţe de viaţă privite din prisma atât a unui absolvent de facultate cu specializarea „istoria românilor”, cât şi prin ochii unuia care a pregătit pentru Bacalaureat destui elevi de-a lungul timpului.

În primul rând, nu mare mi-a fost mirarea când mă întâlneam în curtea Universităţii Bucureşti cu studenţi de Matematică ce în mod limpede nu erau lipsiţi de capacitatea intelectuală de a înţelege istoria, dar care nu puteau urmări firul istoriei dincolo de evenimentele cele mai simpliste, pe care oricum nu le puteau lega între ele. Apoi, de-a lungul timpului am întâlnit diverşi oameni, unii dintre aflaţi în poziţii foarte înalte în unele companii multinaţionale cu sucursale şi pe la noi, care nu posedau nici măcar un minimum de cunoştinţe în domeniu. Nu este vorba să intri în amănunte, dar a nu şti cine a fost şi ce a făcut Nicolae Mavrocordat sau Alexandru cel Bun ori să-ţi fie indiferent dacă se discută despre anul 1395 sau 1877, nefăcând punte peste epoci, mi se pare de neînţeles.

De ce s-a ajuns în situaţia în care nimănui nu-i mai pasă de istoria noastră?

O explicaţie ar fi că aceasta a fost mereu prezentată trunchiat, conform intereselor diferitelor epoci, iar uneori într-atât de indigerabil oferită publicului încât s-a ajuns la o saturaţie negativă. Mai întâi, au fost cei care folosind istoria în scopuri politice au rezumat-o doar la moştenirea latină. Mai apoi, statul român fiind întemeiat şi ulterior întregit, au răsărit voci ce lepădau pe romani şi moştenirea latină, descoperind şi înlocuind totul cu o mitizare dacică. După ce şi acest episod a fost consumat, Roller şi tancurile sovietice ne-au învăţat, vorba lui Sadoveanu, că lumina vine de la răsărit: deodată eram aproape slavi şi orişice lucru bun al istoriei noastre se lega într-un fel sau altul de marele frate de la răsărit. De prin '63 s-a schimbat macazul, iar deodată romanii erau un fel de supravieţuitori în ciuda tuturor celor care nu doreau decât să ne stârpească, să ne fure pământul şi, odată trecuţi peste noi, să cucerească Apusul cu ale sale catredale. Tot de acum începe şi epopeea cinematografică naţională în care istoria trebuia prezentată conform şi în sprijinul doctrinei PCR.

Cinematografia folosea istoria pentru a legitima un construct ideologic ce ne arăta PCR şi pe Ceauşescu drept întruchiparea tuturor năzuinţelor pentru care s-au jertfit străbunii noştri.

Într-adevar, filmul este un act artistic şi nu putem avea pretenţia să respecte fidel istoria, de aceea nu discutăm acum despre manipulările existente în filmele istorice româneşti, ci despre cum paradoxal aceste filme au îndepărtat oamenii de adevarata istorie. Deşi mulţi credeau că-şi cunosc istoria prin intermediul lor, aceste filme prezentau falsuri istorice ce ne-au întoxicat percepţia asupra a ceea ce înseamnă trecutul nostru.

După 1990, în degringolada generală ce a cuprins România, în mijlocul jefuirii sistematice a ţării şi pe fondul îndreptării atenţiei românilor spre orice altceva decât nevoile ţării, istoria a fost permanent şicanată de moda demistificărilor. Aceste demersuri au fost bune, trebuind să cureţe istoria noastră de cangrenările din perioada comunistă, dar ele au mers din păcate într-atât de departe încât tot ce era românesc devenise pe la începutul anilor 2000 de lepădat: orice nimic avea valoare dacă era făcut de străini şi orice modă prostească devenea „cool” dacă se numea că vine dinspre occident. în acest timp, românii, mai sărăciţi ca oricând, stingeau lumina în ţară şi plecau să ajute la bunul mers al economiei altor ţări, cam aceleaşi care ne judecau că nu facem suficiente reforme şi nu suntem destui de buni pentru a accede în UE (deşi milioanele de imigranţi ce lucrau fără forme legale în vestul Europei, pare-se, nu era de băgat în seamă).

În ultimii 15 ani istoria a ajuns la lada de gunoi a educaţiei româneşti. Elevii nu pun preţ pe ea pentru că ceea ce e românesc li se inoculează a fi neconform cu standardele actuale; guvernanţii nu o consideră o prioritate decât la paradele de 1 Decembrie (până la urmă de ce ţi-ai instrui „supuşii"? Să înţeleagă şi să se deprindă cu pildele trecutului pentru a răsturna sistemul?!). De asemenea, programa prost elaborată, care prezintă istoria strict liniar, fără ramificaţii laterale, care nu explică motivele acţiunilor despre care se pomeneşte în manuale contribuie la acest efect de negare a istoriei. Să-i spui unui elev că Mihai Viteazul a visat din fragedă copilărie să îndeplinească visul de veacuri al românilor sau că, fără nuanţe, epoca fanariotă a fost una de foarte tristă amintire este nu numai o problemă de programă, cât şi de felul în care ne raportăm la istorie: românii au mania persecutării. Întotdeauana ceilalţi au fost de vină!

În final, ţine şi de dorinţa nativă de a cunoşte cât mai multe, de a nu fi doar un individ crescut şi educat numai pentru a munci şi a consuma, un bun cetăţean capitalist. Iar dacă dorinţa noastră de a cunoaşte depăşeşte nivelul lui „Ştefan cel Mare a fost un om bun, care a construit 47 de biserici" sau „românii i-au bătut măr pe otomani pe unde-i prindeau, dar nu ştim de ce mereu le plăteam tribut şi sultanii ne numeau voievozi", istoria noastră va ramane o simplă pancartă fluturată la parade!

Şi, în fond, de ce să stim ce a făcut fiecare? Dacă matematica îţi asigură capacitatea de abstractizare necesară înţelegerii altor fenomene ale societăţii, cunoaşterea istoriei iţi asigură puterea de a citi printre rânduri lumea în care trăim!