Cuvinte pentru supravieţuitori

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Graniţa unei tragedii este tăcerea. Terapia traumei este o călătorie în inima liniştii, dincolo de cuvinte. Dar pentru că aici nu mă pot adresa altfel supravieţuitorilor Colectiv decât prin intermediul cuvintelor, o să încep cu o poveste.

La momentul scrierii acestor rânduri, autorul nu cunoaşte nici personal, nici profesional pe nici unul dintre supravieţuitorii incendiului din Colectiv. Orice neadevăr sau deformare a adevărului sunt în întregime cauzate de neştiinţă, pentru care îmi cer anticipat scuze. Şi acum, povestea.

Richard Feynman (1918-1988) a fost un fizician care a lucrat în Proiectul Manhattan, numele de cod al laboratorului-şantier din Los Alamos, unde s-au construit primele bombe atomice. Povestea porneşte de la confesiunea acestui om care a participat în mod direct la aprinderea celui mai mare incendiu din istoria omenirii. Proaspăt întors în lumea pe care o părăsise la începutul Proiectului, Feynman se simte copleşit de dimensiunea tragediei la care fusese părtaş. Una din conferinţele[i] în care povesteşte cum s-au petrecut lucrurile în Los Alamos se încheie cu următoarea amintire:

„... primele mele impresii (după întoarcere) au fost foarte ciudate. Nu le mai pot înţelege acum, dar atunci erau foarte puternice. Stăteam într-un restaurant din New York, de exemplu, şi mă uitam la clădiri şi începeam a mă gândi, cum să spun, la raza de acţiune a bombei de la Hiroshima şi altele de felul ăsta... Cât de departe de locul unde eram eu se găsea 34th Street?... Toate acele clădiri făcute una cu pământul şi tot aşa. Apoi mă plimbam şi vedeam nişte oameni care ridicau un pod sau construiau un drum nou şi mă gândeam, sunt nebuni, ei nu înţeleg, pur şi simplu ei nu înţeleg. De ce mai fac lucruri noi? Este absolut inutil. Dar, din fericire, a tot fost inutil de vreo treizeci de ani, nu-i aşa? Aşa că am greşit gândind că e inutil să construieşti poduri şi mă bucur că acei oameni au avut înţelepciunea să continue.”

O catastrofă ne pune în contact direct cu propria vulnerabilitate – oricând, oriunde, mâna destinului se poate abate asupra noastră, ne poate face una cu pământul. Nimeni nu este în siguranţă, siguranţa însăşi se relevă, în lumina traumei, a fi doar o iluzie a obişnuinţei de a nu fi păţit nimic... încă. Orice efort spre a construi ceva pare o glumă proastă, un joc ridicol, castele de nisip pe o plajă uriaşă – mai devreme sau mai târziu, un val va nărui totul, copilul divin va alerga după minge şi va călca peste micuţul nostru muşuroi. De ce să faci ceva, orice, mai degrabă decât nimic?

Urmează apoi imaginile, flash-back-urile. Feynman nu vorbeşte despre ele, dar bănuiesc că bâlbâiala stilistică, imprecizia din rândurile în care vorbeşte de Hiroshima - „şi tot aşa”, „cum să spun”, „şi altele” – sunt semne ale luptei cu memoria. Accesarea nucleului traumei aduce în conştiinţă imagini foarte vii, mirosuri, sunete, scene care uneori par că se desprind de trecut şi devin realitate, atingând limita halucinaţiei. E adevărat ce spune Feynman, aceste lucruri sunt mai puternice la început şi îşi pierd din intensitate o dată cu trecerea timpului, dar ele nu dispar. Supravieţuitorii nu povestesc cu uşurinţă despre traumă şi atunci mai mult razant, trecând cele mai dureroase lucruri la „şi altele”. Şi apoi, este aproape imposibil să găseşti cuvinte pentru a descrie ce ai trăit cu adevărat în acele momente. Trauma anihilează capacitatea omului de a-şi simboliza experienţa, de a o sublima în discurs – nu ai cum să înţelegi decât dacă ai fost acolo. Oamenii care au trăit traume similare tind să se adune laolaltă – ei ştiu fără să fie nevoie să vorbească, se recunosc între ei fără a pune întrebări.

Izolarea se naşte din nevoia de protecţie faţă de sentimentul propriei vulnerabilităţi şi din imposibilitatea cuvintelor de a transmite esenţialul experienţei traumatice. Unii şi-o asumă ca atare, alţii o ascund cum pot – sub un zâmbet, sub o negare, sub o uitare. Oamenii din jur sunt bine intenţionaţi şi vor binele celui rănit, dar şi răbdarea lor are o limită. O suferinţă prelungită epuizează resursele de empatie ale celor mai mulţi – „tot nu i-a trecut? cum, încă nu are prietenă?”. Ascunderea vălului de mâhnire devine o datorie faţă de aproapele care, până la urmă, a făcut atâtea pentru tine şi merită un pic din satisfacţia că efortul lui de a fi alături nu a fost în van. Izolarea devine atunci un act de generozitate al celui care tot nu se mai face „bine”.

Să vorbim puţin şi despre nebunii care se încăpăţânează să construiască poduri, despre cei care în ciuda distrugerii care se manifestă în jurul lor, se fac pe ei înşişi instrumente ale creaţiei – cei care construiesc familii, case, spitale, cărţi şi grădini. Cei care îşi fac treaba cu conştiinciozitate. Cei care nu iau şpagă. Cei ce nu mint. Cei care zâmbesc. Cei care se opresc din drum să-l asculte pe cântăreţul la acordeon din metroul de la Piaţa Victoriei. Ei vor vindeca traumele acestei lumi şi vor construi legăturile către tărâmul de dincolo de cuvinte al traumei.

Pe termen lung, dacă vrem să-i ajutăm pe supravieţuitorii de la Colectiv, nu de cuvinte este nevoie sau de emisiuni la TV. Dacă vrem să-i ajutăm pe supravieţuitorii de la Colectiv, trebuie să fim nebunii care aleg să rămână şi să construiască poduri în România! 

Ca după un bombardament, trauma se propagă în cercuri tot mai largi – în epicentrul cataclismului sunt victimele, apoi rudele şi ceilalţi apropiaţi, salvatorii, medici, asistenţi, poliţişti, paramedici, patronii Colectiv şi muncitorii care au montat instalaţiile pirotehnice, funcţionarii ale căror avize au permis oroarea, purtând de acum înainte povara vinovăţiei neglijenţei lor şi, mai departe, cei care ar fi putut fi la Colectiv în acea seară, dar nu s-au mai dus, cei care au fost cu o seară înainte sau în alte seri, iar la final noi, care am privit imaginile la televizor şi pe internet, care am resimţit mai târziu unda de şoc. Raza de acţiune a exploziei de la Colectiv s-a întins până departe. În 30 octombrie 2016, noi, aceştia, suntem supravieţuitorii Colectiv.


[i] Feynman R. P., Los Alamos from Below, University of California at Santa Barbara, 1975, http://calteches.library.caltech.edu/34/3/FeynmanLosAlamos.htm

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite