Imprimat pe tricoul unei puştoaice de 15-16 ani (cred!), chipul celui mai odios criminal al istoriei contemporane, bineînţeles însoţit de svastica nazistă, mi-a răvăşit gândurile. Primul impuls pe care l-am simţit a fost să mă îndrept către adolescenta care purta tricoul şi să-i atrag atenţia că nu e în regulă ceea ce face, că există o lege care interzice afişarea în public a însemnelor naziste. Dar, după o clipă de reflecţie, m-am oprit. De frică! Nu de vreo înjurătură sau alte posibile violenţe verbale sau fizice din partea prietenului ei (un puştan de aceaşi vârstă) care o ţinea ţanţoş de mână, ci de posibilul răspuns la întrebarea, care îmi stătea pe buze: „Domnişoară, ştii cine este individul pe care îl afişezi cu mândrie pe tricou?“. Sunt sigur că ştia, şi din acest motiv, de frică să nu primesc acest răspuns, m-am abţinut să o abordez. Am preferat să rămân cu impresia, mai precis să mă agăţ de acel 0,0000001% şanse, că nu ştia cine este Adolf Hitler şi că era doar un alt tricou din zecile ei de tricouri cu mesaje tâmpite care-şi „dorm“ liniştite somnul în dulapul de acasă, fără să „conştientizeze“ că au darul de a produce insomnii unor oameni ca mine.

La gândul că fata are un „acasă“, m-am panicat din nou. Ce fel de „acasă“ este locul unde stă? Cum de pot bunicii, părinţii şi fraţii, care probabil ştiu cine a fost Adolf Hitler, să o lăse să poarte şi să aibă în garderobă un astfel de tricou? M-am îngrozit apoi gândindu-mă că acest copil urmează o şcoală, are în programă ore de istorie, profesori care o educă, care îi explică ce a însemnar nazismul, unităţile SS, Auschwitz, Dachau...

Pe drumul către casă am pus mâna pe telefon şi am început să caut frenetic informaţii despre tricou, mai bine zis să-l studiez, cu speranţa că undeva era inscripţionat ceva, care să anihileze disperarea care pusese stăpânire pe mine. Căutam un „fuck“, cât de mic, pus înaintea numelui lui Adolf Hitler. Am găsit tricoul: „Adolf Hitler – European Tour – 1939-1945“. Pe faţă – imaginea dictatorului, pe spate, înşirate în ordine cronologică,  locul „concertelor“: Polonia, Belgia, Creta etc. Două dintre „concerte“, Anglia şi Rusia, erau declarate anulate. Nimic din ce speram.

Am încercat, din nou, să mă mint şi să-mi spun că ce am văzut nu e ceea ce cred eu, un manifest, o alegere ideologică, o formă de adulare, ci doar un tricou cu un mesaj scandalos, ca multe altele, pe care unii adolescenţi le poartă ca să iasă în evidenţă. Un tricou la fel ca tricoul meu din anii ’90, cu Eddie the Head, pe care îl purtam mândru la concerte. Gândul m-a mai liniştit şi am încercat să-mi reiau obiceiurile normale de dumincă după-amiaza.

Şi totuşi, n-am dormit toată noaptea, am avut flash-uri cu imagini din cel de-Al Doilea Război Mondial. Despre cum a început nebunia, despre lagăre, despre morţi. Mă obseda gândul că n-am făcut ce trebuia. Ar fi trebuit, totuşi, să-i spun că nu e normal să poarte un astfel de tricou...