Cei şapte ani de UE. Costurile opţiunii non-Occident: ce ni se cere şi ce ne dorim noi, de fapt

„Nu avem alternativă reală la opţiunea Vest şi, oricît de greu şi contraproductiv ar fi pentru o parte din clasa politică, trebuie să abandonăm exotismele şi să ne punem pe treabă în cadrele pe care le-am promis Europei.” FOTO Shutterstock

În vreme ce entuziasmul integrării în UE s-a cam spulberat din cauza crizei care a acoperit aproape toată perioada postaderare, politicienii populişti oferă publicului gură-cască un nou „model“ social şi economic: abandonarea tăcută a Occidentului...

...şi găsirea unor soluţii „alternative“, precum relaţiile mai strînse cu China sau Rusia, care să aducă investiţii şi să umple miraculos buzunarele unei populaţii sărăcite, în caz că Occidentul ne părăseşte, exasperat.

Că nu e un scenariu fantezist, o arată evoluţiile schiţate de guvernul Orbán în Ungaria vecină. În realitate, avem aici de-a face cu o falsă dilemă: UE şi SUA nu ne împiedică nici acum să atragem investiţii din Rusia sau China, în aceleaşi condiţii în care joacă pe piaţă şi companiile europene sau americane. Opţiunea pe care o prezintă politicienii – „dacă nu ne vrea Occidentul, atunci ne vrea Orientul“ şi „n-avem nevoie să ne vindem ţara UE sau SUA“ – e doar o escamotare pentru public a consecinţelor dezastruoase pe care le-ar avea încălcarea regulilor statului de drept, explozia corupţiei şi eliminarea anticorpilor din justiţie, un risc real anul acesta din cauza marilor dosare de corupţie ajunse la scadenţă. Regulile pe care le impun UE şi SUA, ţinînd de continuarea luptei anticorupţie, sînt în beneficiul nostru, nu al lor. Renunţarea la direcţia occidentală cu tot ce presupune ea – adică nu în viziunea „meniu“ pe care o înţeleg unii: noi alegem doar ce vrem din UE, anume fondurile, şi lăsăm în farfurie statul de drept – ar avea consecinţe grave, atît economice, printr-un posibil boicot, cît şi prin faptul că, din abandonarea anticorupţiei „impuse din afară“, principalii pierzători sîntem noi, „cei 99%“.

● Ce ne dorim noi, de fapt? Un sondaj recent arată că aproape jumătate din români (45%) regretă comunismul. Un asemenea rezultat pare să sugereze că românii s-au săturat de o tranziţie care nu se mai sfîrşeşte şi ar dori mai curînd întoarcerea la un regim autoritar şi o economie centralizată, pe care şi le amintesc romanţat din tinereţe. De fapt, oamenii sînt parţial dezamăgiţi că România nu avansează pe măsura aşteptărilor de la începutul unei tranziţii dureroase: am ajuns, cu chiu, cu vai, în UE de şapte ani, dar tot nu trăim ca în Germania. Cu toate acestea, este esenţial să nu uităm de unde am pornit în 1989, realmente: de la binecuvîntările nesfîrşitului stat la coadă, ale frigului şi ale tăierii de curent; şi, că, de fapt, noi ne-am dori ca, în anii aceştia, să ardem etape de modernizare, prin care alte ţări au trecut în cîteva decenii, un lucru dificil şi ambiţios, şi care va mai dura mulţi ani de acum încolo, dar care nu e imposibil.

Lăsînd la o parte percepţia subiectivă a lui „înainte era mai bine“, realitatea e că, în ciuda unei tranziţii dureroase în anii ’90, standardul nostru de viaţă s-a îmbunătăţit substanţial. De pildă, PIB-ul pe cap de locuitor s-a dublat între 1992 şi 2008, iar numărul de autoturisme a crescut de 3,6 ori din 1990 pînă azi (după o analiză a Consiliului Concurenţei). În Bucureşti, ne apropiem de media europeană la ambii indicatori. Ar fi nedrept să spunem că nu o ducem mai bine decît înainte, cînd, în propriul apartament, cu greu se mai poate găsi vreun obiect dinainte de 1989 care să nu fi fost înlocuit între timp cu unul mai modern, mai puţin urît şi mai funcţional. Bunurile noastre sînt cumpărate dintr-o piaţă liberă; înainte de ’89, un televizor color cu 100 de canale sau o mobilă de culoarea dorită nu s-ar fi găsit, nici cu bani, nici cu pile, nici cu stat la coadă. Dar n-am fi ajuns la nivelul relativ de azi de bunăstare dacă n-am fi preluat modelul capitalist liberal al economiilor occidentale, care ne-a dat alegere, economică şi politică, a deschis o piaţă, a atras investiţii. La fel, creşterea economică şi atingerea unor standarde democratice (cum ar fi libertatea de exprimare sau pluralismul politic, chiar aşa distorsionate şi abuzate cum sînt ele la noi) n-ar fi fost posibile dacă ne-am fi izolat şi nici dacă ne-am fi îndreptat spre modele autoritare tip Rusia sau China. Că există o legătură directă între modelul capitalist şi democratic occidental, pe de o parte, şi dezvoltare economică, pe de altă parte, o putem observa uitîndu-ne la ţările din jur. Între vecinii noştri, cu cît s-a mers mai repede spre Occident şi valorile sale, şi cu cît desprinderea de influenţa estică a fost mai rapidă, cu atît şi evoluţia economică şi democratică a ţării respective a fost mai spectaculoasă. Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, statele baltice, Slovenia, mai angajate pe drumul reformelor şi pe tranziţia rapidă spre economia de piaţă, nu au irosit primii şapte ani ai tranziţiei ca România, Bulgaria sau Albania şi au intrat în UE cu trei ani mai devreme decît noi, rămînînd şi azi cu un avans economic consistent faţă de noii intraţi.

În acest timp, Ucraina, Moldova, Caucazul de Sud, Serbia, Albania etc. rămîn cu decalaje importante faţă de statele dezvoltate şi cu probleme majore de funcţionare atît a economiei, cît şi a statului de drept. Mai mult, pentru cine a simţit-o pe pielea lui, în regiunea noastră, opţiunea Occident vs Rusia e deseori alegerea dintre libertate şi şantaj, mai brutal sau mai cu fereală. Occidentul niciodată nu şantajează, nu forţează o ţară să-şi schimbe priorităţile, prin ameninţări; Rusia însă ameninţă cu sancţiuni economice de fiecare dată cînd cineva din zona pe care o percepe ca fiind „sub influenţa sa“ vrea să-şi sporească legăturile cu Occidentul, fără permisiune prealabilă (a se vedea povestea Moldovei cu vinurile, a Lituaniei cu laptele, a Ucrainei şi a altor ţări din Estul Europei cu gazul). Cu Occidentul, opţiunea de a avea relaţii economice şi politice e consensuală. Vrei să intri în rîndul ţărilor dezvoltate şi democratice şi să faci afaceri cu ele, trebuie doar să îndeplineşti nişte principii, aceleaşi pentru toată lumea, şi care nu se schimbă în timp (de pildă, respectarea drepturilor omului, minime standarde economice, reciprocitate în relaţiile comerciale). Cînd am negociat să intrăm în UE, a fost că am vrut noi şi a fost în beneficiul nostru să aderăm la un set de principii democratice şi la economie şi circulaţie liberă; nu ne-a strîns nimeni cu uşa, ameninţîndu-ne că altminteri ne ţine în frig. „Condiţionalităţile“ negociate cu UE înainte de aderare nu sînt în „beneficiul Uniunii“ şi în „detrimentul nostru“, ci, dimpotrivă, sînt angajamente de respectare a unor reguli elementare, democratice, de piaţă liberă, de stat de drept, din care, în primul rînd, publicul iese în cîştig. Tocmai din cauză că este consensuală, liberă, orientarea către Occident nu înseamnă exclusivitate: numai Rusia, în regiunea asta, gîndeşte în termeni de „cine nu este cu mine este împotriva mea“. În calitate de membru UE, nu forţează nimeni Guvernul României să nu încheie acorduri, înţelegeri, afaceri, şi cu state ca Rusia şi China, sau cu firme de acolo. Doar că aceste înţelegeri trebuie să fie complementare, nu alternative, şi trebuie să respecte regulile la care ne-am angajat, adică, de pildă, fără distorsionarea concurenţei care să dezavantajeze firmele europene în piaţa unică. Nu putem da ajutor de stat unei firme din China, şi nici nu putem construi vreun monopol Gazprom în vreun colţ din piaţa unică de energie. Este evident că am ieşit în cîştig din orientarea către Occident, şi am fi ieşit şi mai bine, dacă n-am fi şovăit, pînă spre sfîrşitul anilor ’90, cu reforme la jumătate.

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro

Material realizat de Sorin Ioniţă şi Otilia Nuţu, membri ai Expert Forum. Textul de mai sus este o formă uşor adaptată a unui capitol din raportul anual al Expert Forum, intitulat „Costurile desprinderii de Occident. O evaluare pe stat de drept şi economie“. Întregul raport poate fi accesat la adresa expertforum.ro/raportul-anual-2014