„Marea Unire” a fost, fără îndoială, rezultatul unui deziderat naţional, acela al creării unui stat care să cuprindă majoritatea etnicilor români. Trebuie să comemorăm curajul şi idealurile românilor care locuiau în imperiile ţarist şi habsburgic şi care au luptat politic pentru acest obiectiv comun.

Însă, fără doctrina enunţată de către preşedintele american Woodrow Wilson, cel care a susţinut la sfârşitul primului război mondial dreptul popoarelor din fostele imperii la autodeterminare, Unirea nu ar fi fost posibilă.

Prin urmare, într-o perioadă în care diferiţi politicieni autohtoni cu predispoziţii naţionaliste denunţă „intervenţia americanilor” în treburile interne, ar trebui să ne aducem aminte că celebrele „paisprezece puncte” ale doctrinei wilsoniene, care se opuneau auto-determinării promovate de adepţii leninismului, au dus la crearea României, Poloniei şi a viitoarei Iugoslavii.

Un alt concept wilsonian, care avea la bază principiul diplomaţiei publice, ar trebui să fie un prilej de admiraţie publică. Faptul că România a acceptat să intre în grupul ţărilor care refuzau „acordurile secrete” între marile puteri, ne face moştenitorii transparenţei în administrarea afacerilor publice. Se cuvine, de aceea, să sărbătorim şi un secol de la intrarea noastră în rândul societăţilor cu democraţii bazate pe onestitate şi transparenţă.

Liderii politici care au luptat pentru idealul naţiunii române, au înţeles şi că acest lucru este posibil doar prin participarea noastră în Marele Război de partea unei alianţe care promitea garanţii pentru obiectivului lor naţional. România care a apărut după 1918 a fost o Românie asociată valorilor alianţei anglo-franceze, căreia i s-au alăturat Statele Unite şi care astăzi este reprezentată de instituţiile pan-europene şi transatlantice. De aceea consider că trebuie să sărbătorim nu doar prin hore şi sârbe etniciste, ci şi prin apartenenţa noastră ideatică la un grup de valori cărora le spunem astăzi „occidentale”. Iar discursurile anti-occidentale asumate de către politicienii contemporani sunt, în acest moment jubiliar, o jignire la adresa zilei naţionale. Acea Românie care a declarat că va face parte dintr-o „familie de naţiuni”, care s-a alăturat grupului ţărilor ce au creat Societatea Naţiunilor, respectiv Naţiunile Unite mai târziu, a făcut din apartenenţa noastră la o civilizaţie a dialogului internaţional un principiu fundamental.

În acest context relansarea naţionalismului izolaţionist reprezintă una dintre cele mai pernicioase trădări a idealurilor care au făcut posibilă „România Mare”. Sărbătorim nu doar 100 de ani ai unei naţiuni unite, dar şi un secol (cu întreruperi) ai unei Românii pro-europene, care priveşte spre Vest şi nu spre Est, o Românie creată la porţile Orientului ca să reprezinte valorile Occidentului.

Patriotismul nu se manifestă numai prin participarea la evenimente „de sărbătoare” sau prin bucuria unor zile libere, ci prin respectarea acestor valori fondatoare.

Totodată în anul de graţie 1918 a fost construită şi o Românie multi-etnică, aşadar când asistăm la renaşterea naţionalismului autarhic românesc ar trebui să ne întrebăm dacă, în loc să ne împopoţonăm maşinile cu steguleţe tricolore, nu ar trebui să ne asumăm promisiunile politice pe care le-am făcut celor care au acceptat să facă parte din acest nou stat.

Nu în ultimul rând, România creată în primele decenii ale secolului XX a fost realizată, fără îndoială, prin sacrificiul sutelor de mii de soldaţi care au murit pe front. Mulţi dintre aceştia erau ţărani săraci, chiar fără pământ, cărora li s-a promis o viaţă mai bună.

De aceea, România ideală nu este doar spaţiul patriotismului etnicist, sau paradele de costume populare.

Ea trebuie să fie respectată prin îndeplinirea proiectului politic al modernizării şi al scoaterii din sărăcie a milioane de concetăţeni. Există o doză de ipocrizie să sărbătorim prin cheltuirea a sute de mii de euro daţi pe artificii şi concerte, când unii dintre cetăţenii acestei Românii festive trăiesc la fel ca în Evul Mediu.

Dincolo de paradele militare, sărbătorirea prin muzică şi dans, ori diversele evenimente culturale comemorative ar trebui să ne amintim ce stă în spatele divertismentului festivist. Atunci putem să spunem: La mulţi ani României moderne, occidentale, civilizate şi oneste!