Câinii latră, caravana trece…

Constat că, în societatea românească, a spune lucrurilor pe nume, a rosti adevărul, a reclama unele nereguli, a arăta acuzator cu degetul în direcţia răului, uneori chiar asumându-ţi riscuri, mai mari sau mai mici, a devenit o faptă reprobabilă.

Ba chiar nu puţini sunt cei care îţi vor lipi imediat pe frunte eticheta de „anarhist“. Eşti vinovat. Nu ai dreptate; te înşeli; eşti vândut; manipulezi; la rândul tău, eşti manipulat; eşti împotriva poporului tău; eşti invidios; nu ştii; nu te pricepi; eşti incapabil de a înţelege; eşti un impostor; eşti expirat; eşti alterat. Ce mai, eşti un dobitoc - „demn“ de scos, la o adică, în afara legii sau, cel puţin, de legat strâns la stâlpul infamiei şi scuipat în ochi.

Nu poţi rosti ceva fără ca „ireproşabila“ mulţime să nu-ţi sară numaidecât cu labele pe piept. E mereu cu musca pe căciulă, e necontenit călcată pe bombeuri, e protagonistul-victimă al unei permanente scene de persecuţie.

Societatea românească a ajuns un fel de „ceată a lui Piţigoi“ (dai într-unul, ţipă doi - cum spun versurile copilăriei). Ceea ce e şi trist şi amuzant deopotrivă e faptul că unii sunt atât de naivi (ca să fiu eufemistic), încât, atunci când îşi află ignoranţa „lătrată de câini“, au impresia că le este invidiată „valoarea“, simţind grabnic nevoia de a livra autoconsolator dictonul-tiflă: „câinii latră, caravana trece“.

Toată lumea ştie, toţi se pricep, nimănui nu-i scapă nimic. Nimeni nu ascultă. Nu se mai pun întrebări. Toată lumea vorbeşte, fiecare are răspunsuri. Totul e vechi, e demonetizat, noutatea începe cu fiecare.

Descartes (care poate apărea ca prost în ochii „omniscienţi” ai „dăştepţilor“ de astăzi) spunea, la un moment dat, în partea a doua a Discursului despre metodă, „că la baza părerilor noastre stau mai degrabă obişnuinţa şi exemplul, decât vreo ştiinţă exactă“. Românul are o vorbă (fireşte, ea nu traduce exhaustiv spusa maestrului, e doar o frântură semantică): mulţi văd, puţini „cunoaşte“. Dacă aşa stau lucrurile, şi chiar stau aşa, iată că avem deja aluatul bun de manevră, în toate domeniile, pe toate laturile. Nici nu-i de mirare că „liderii”, „geniile” apar precum ciupercile după ploaie. Are cine să-i valideze, are cine să-i susţină, are cine să-i voteze, după caz: mulţimea atotştiutoare, care - consecventă şi mereu egală cu sine însăşi - redefineşte parametrii dialecticii: schimbarea înseamnă continuitate. Deci, nimic nou sub soare…

Din acest motiv, cred eu, de cele mai multe ori (ca să nu arborez cardinal pavilionul sceptic), strădania de a dresa papagali, indiferent de coloratura lor, nu-ţi va putea oferi altceva în afara sfioaselor mreje ale zădărniciei...