Biciul lui Grigore a' lu' Chiţâgoi

Pentru cei care s-au născut mai târziu: aici este vorba despre cum nu voia bunicul să ne dea, cum ar veni, cheile de la maşină.

I se spunea „Grigore a’ lu’ Chiţâgoi”, pentru că atunci când era el mic, îi înnebunea pe toţi din sat recitând „Ceata lui Piţigoi” - şi aşa i-a rămas numele. Era agent sanitar la Movileni de Tecuci şi când venea la oraş, după leacuri pentru dispensarul comunal, trăgea o raită şi pe la noi, să radă o ţuică şi să mănânce o ciorbă. Fascinantă la el era şareta. Cu cal, cu două roţi de cauciuc şi cu arcuri lamelare, ca la tren, când mergeai cu ea te legăna cu mişcări moi şi ample.

Şareta era veche, cu lemnul tocit şi jegos, dar un jeg frumos, acum ar fi la modă şi i s-ar spune vintage. Cât îşi bea ţuica şi îşi mânca ciorba, ne lăsa să ne suim în şaretă, să studiem calul, să-i adulmecăm sudoarea plăcută şi mirosul de balegă – asta, balega de cal, îmi părea cea mai frumos mirositoare dejecţie a vreunui animal. Poate că şi este.

Dar nu ne dădea niciodată biciul. Era un bici frumos, cu un mâner de lemn, de care era prinsă o codişcă metalică, tare şi flexibilă deopotrivă, câteva sârme strâns împletite dintr-un oţel miraculos, îl îndoiai cât vroiai, dar când îl slăbeai revenea întotdeauna la loc. Aveam să învăţăm mult mai târziu Diagrama Fier-Carbon, care explică miracolul: cu cât pui în furnal mai mult carbon pe lângă fier - dar nici prea mult, ca să nu dai în fontă – metalul se face deopotrivă tare şi flexibil, exact ca biciul lui Grigore a’ lu’ Chiţâgoi. La celălalt capăt al codiştei erau prinse, împletite şi ele, trei fâşii de piele tăiată subţire, de te ustura pielea numai când te uitai la ele. Nu ne dădea biciul ca să nu ne apucăm să lovim de-aiurea calul şi ăsta s-o ia razna pe străzi, printre maşini, mai păţeam vreun bucluc. Nu voia şi pace. Cu o mână îşi bea ţuica, cu cealaltă ţinea biciul.

Atunci ne-am apucat soarta în propriile mâini. Am smuls câte un băţ dintr-un copac, i-am legat la capăt o sfoară, ce-am găsit şi noi la îndemână cât să nu ne dibuie nimeni, şi ne-am furişat în stradă, la şaretă. Ne-am suit pe capră, am apucat hăţurile şi, cum vine vorba, am dat bice calului: „Diiieee!”. Calul, nesimţit, nici n-a mişcat. Îşi alunga puturos, cu coada, muştele de pe crupă.

Din neştiinţă, din grabă şi din teama de a nu fi prinşi, sfoara cu care ne meşterisem biciurile s-a nimerit a fi o nevolnică aţă de papiotă, care abia ce s-a aşternut pe fundul animalului. Căci şi legile fizicii, cele ce  reglementează mecanica şi dinamica oricărui bici, aveam să le învăţăm mult mai târziu.