Revoluţii reciclate: sau despre cum să nu ne mai batem joc de ţară

FOTO Inquam Photos/Liviu Florin Albei

Întrucât în România minunile ţin fix trei zile, mulţi, nu doar Daea, au revenit la oile lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat la 26 mai. Sau ca şi cum s-ar fi schimbat totul, irevocabil, peste noapte. Putem mai bine.

România a votat şi a votat frumos. Până şi Craiova a încetat să opteze pentru PSD-Olguţa-PRM, alegând, uau, USR. ÎCCJ şi-a făcut, în fine, datoria, trimiţându-l după gratii pe tiranul infractor. După nefăcutele partenerilor de curvăsărie politică ai regimului Dragnea din maghiarime, UDMR începe, iată, să aibă un viitor cu mai multă susţinere în Moldova şi Oltenia, decât în Ţara Secuilor. ALDE a luat-o pe coajă. Iar sinistrul cuplu Norica Nicolai şi Renate Weber îngroaşă oştirea de politicieni expiraţi ai unui trecut de care ne e cam ruşine. Şi pe care am vrea să-l dăm uitării rapid.

Cam prea rapid. Căci, în răstimp, se cosmetizează PSD-ul. Ce s-a schimbat, deci, şi ce nu, în România post-dragniotă? A dispărut, pentru o clipă, indiferenţa. Şi şi-a făcut apariţia patriotismul. Dar şi metehne vechii. Teleormaniacul partid se reoltenizează, crezând că scapă de oprobriu dacă-şi pune în frunte un politruc belicos. Care, înainte de a fi mazilit, îi îndemna, vai, pe tinerii români să-l apere pe cleptocratul-şef, Dragnea, „cu arma la picior“. Machiem un pic şi guvernul cu o neavenită la justiţie.

Pe de altă parte se întâmplă şi lucruri mai bune. Comisia Juridică din Senat votează ridicarea imunităţii parlamentare a „paţachinei“ Tăriceanu. Iar lui Peter Eckstein-Kovacs i se propune, pe merit, postul de avocat al poporului. Lui Eckstein i s-ar potrivi de minune funcţia prefăcută de Ciorbea în zeflemea. Să convenim că toate acestea nu sunt chiar nimic.

Dar, cât timp la ministere continuă să dea tonul Carmen Dan, şefa poliţiştilor, găzarilor anti-anticleptocraţi şi-a bastonadei antiromâneşti, iar la pupitrul diplomaţiei române se menţine o abilă, dar fals spăşită slugă securisto-comunisto-dragniotă, pe nume Meleşcanu, nici treaba nu se poate spune că ar fi fost făcută. Cu atât mai mult cu cât la post adastă, aiuritor, şi omul lui Iohannis.

E vorba de fostul său consilier, soporificul USL-ist trimis de Iohannis ambasador la Londra. E însuşi Mihalache, abjecţia care-şi sărbătorea recent ziua de naştere în prezenţa unui Titus Corlăţean, marele violator al Constituţiei şi al dreptului românilor la vot, precum şi alături de căpetenia de Jandarmerie bătăuşă, Sindile. După doar câteva zile numitul Mihalache avea să păstorească, la 26 mai 2019, o ambasadă care lăsa mii de români din Regatul Unit fără dreptul la sufragiu, în timp ce ambasadorii din Franţa, Germania, Italia şi Spania refuzau să-şi bată joc de alegători. Semn că se poate altfel.

De ce n-a fost, deci, altfel? Nu făgăduise oare şeful statului să-i recheme pe ambasadorii care s-au făcut vinovaţi de nereguli la alegerile din 2014? Ciprian Mihali relevă că „niciun ambasador nu a fost rechemat“ şi „niciun funcţionar din MAE n-a fost tras la răspundere“. Ce ruşine. Ce inutilă risipă de vorbe. Ce desconsiderare a cetăţenilor României. Ce dispreţ faţă de ţară, democraţie, viitor. 

Ce să facem? Să stăm strâmb şi să judecăm drept. Să admitem măcar în momentele cheie ale istoriei naţionale că n-ar strica să ne suspendăm obiceiul de ne cantona în reflexe vechi. Hai să evaluăm realităţile cum sunt, nu cum, prea optimişti, am vrea să fie. Ori cum, excesiv de pesimişti, n-am vrea.

Recapitulând istoria revoluţiilor de la debarcarea lui Ceauşescu încoace, să recunoaştem, că, după ce ne-am văzut cu sacii în căruţă, suntem mari maeştri în a ne lăsa negreşit asaltaţi de impulsul sinucigaş de a fi iertători. Ni se face brusc o milă nesfârşită de tirani, torţionari şi criminali.

Interiorizăm, de pildă, minciuna sfruntată potrivit căreia toţi am fi fost fost, chipurile, „vinovaţi“, ca şi cum am fi turnat, schingiuit şi asasinat cot la cot cu Securitatea. Sau ca şi cum am fi fost arhitecţii zilelor şi nopţilor negre de marţi alături de un Iordache, Nicolae, Tudorel şi Nicolicea. Aruncăm cât colo ideea de lustraţie. Ne asumăm să ne băgăm picioarele în datoria nu doar de-o elementară moralitate, ci şi politic obligatorie, spre a nu se repeta crimele trecutului, de a ne ocupa şi de şefi şi de ciraci, pedepsindu-i efectiv pe prigonitorii poporului şi pe propagandiştii lor.

După ce ne-am văzut cu sacii în căruţă, suntem mari maeştri în a ne lăsa negreşit asaltaţi de impulsul sinucigaş de a fi iertători. Ni se face brusc o milă nesfârşită de tirani, torţionari şi criminali.

De îndată ce-i dăm frâu liber acestui impuls, nu ne mai scot din sărite „eroii“ care apar ca ciupercile după război. Nici oportuniştii, complici ai cleptocratului şef, care prind invariabil ultimul tren înaintea debarcării tiranului ca să mai schimbe o dată, profitabil, tabăra. Nu ne mai enervează gospodinele care au aplaudat cândva mineriada de pe marginea trotuarului, când ne asigură că „ne-au bătut şi ne-au scuipat şi au furat ei, maică, dar ne-au dat şi nouă“. Îl plângem, vai, pe ticălosul în cătuşe. Îi uităm victima. Şi nu vrem să ne mai gândim, după ce-am adus jertfa de a sta ore în picioare să votăm, că nu ajunge ţării să fi fost prezenţi la urne şi să fi amendat PSD punând ştampila pe un viitor european şi democratic, gen USR, ori pe opoziţii clasice, gen PNL şi PMP.

Nu realizăm că, pentru a nu recădea în varii forme de barbarie ceauşistă, iliescistă şi dragniotă, avem nevoie de o înnoire grabnică şi veritabilă şi de amploare. De una politică şi etică şi instituţională. Avem nevoie de un proces complex şi laborios, la care avem datoria să punem umărul dârz, făcând presiuni perseverente, ca să impunem eficient şi durabil reforma, în intervalul dintre alegeri. Şi în noi. Unde ne trezim chinuiţi din când în când de câte un dezolant mic Dragnea interior. Care, lasă-mă să te las, ne recomandă şiret s-avem încredere în mafioţi, să le încredinţăm cheia casei hoţilor, catedra de la şcoală violatorilor pedofili, iar guvernul şi parlamentul analfabeţilor, penalilor şi complicilor.

E o revoluţie prea mică pentru o ţară atât de năpăstuită ca frumoasa Românie. O putem face mare, doar dacă înţelegem ce s-a schimbat şi ce nu.

La 26 şi 27 mai s-a petrecut o mică revoluţie. În Europa s-a văzut că n-ajunge cantonarea în vetust şi în corectitudine politică pentru a te eterniza la putere. În România s-a văzut că, în era internetului şi a informaţiei transmise în timp real din vest spre est, nu-ţi mai ajung defel televiziuni securiste ca să perpetuezi delirul, băgând în confuzie, perplexitate şi schizofrenie un popor întreg.

Dar e o revoluţie prea mică pentru o ţară atât de năpăstuită ca frumoasa Românie. O putem face mare, doar dacă înţelegem ce s-a schimbat şi ce nu. Dacă, între altele, pricepem că e presant să se impună voinţa clară a naţiunii. Să se revoce schimbările din justiţie şi de la CCR. Dacă ne asumăm urgenţa de a-l scoate pe Dragnea din noi şi de a-l exclude din sistemul nostru trimiţându-l cu tot cu complicii ex-liderului PSD din ministere, ambasade, agenţii, regii şi jandarmerii la reciclări, la şcoală, sau, după caz, după gratiile cuvenite. Nu mai e timp de tactici perdante ca trasul de timp. Nici de reinventarea de ex-nomenclaturişti rusofili gen Militaru, sau, în prezent, Adrian Năstase. E nevoie de onestitate şi tenacitate. Dar şi de putere, dacă nu dorim o veşnică, o sisifică reciclare de confiscare de revoluţii.

Petre Iancu - Deutsche Welle