Recunoaşterea limbii române în mod oficial în Republica Moldova ar sintetiza efortul românilor de a fi uniţi prin grai. Limba moldovenească nu există, evident, iar românii au avut o unitate de limbă excepţională chiar şi în vremurile în care trăiau separaţi prin graniţe artificiale. Limba română nu a dezvoltat, de aceea, dialecte, iar modernizarea limbii s-a făcut foarte uşor tocmai din cauză că românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească se puteau înţelege firesc între ei, vorbind acelaşi grai. 

Avem dreptul la reunificare aşa cum l-a avut şi Germania şi aşa cum îşi doresc românii de pe ambele maluri ale Prutului.

În afară de credinţă, limba română a fost cel mai puternic vector de unitate al poporului român, şi tocmai de aceea decizia pe care o va lua Curtea Constituţională din Republica Moldova pe 12 septembrie referitor la denumirea limbii oficiale va fi epocală. Va fi mult mai uşor, ulterior, să realizăm reunificarea românilor care au în mod oficial, aceeaşi limbă, chiar dacă, temporar, locuiesc separaţi de o graniţă falsă.

Recunoaşterea românei ca limbă oficială de facto în Republica Moldova este, de fapt, o unire spirituală care premerge reunificării politice. Este recunoaşterea publică a faptului că suntem acelaşi popor şi avem dreptul să fim împreună în acelaşi stat. Este o reîntâlnire a membrilor de familie separaţi de o istorie nedreaptă de ale cărei ziduri suntem pe cale să ne descotorosim. Este primul pas pentru dărâmarea acestui zid dintre două părţi ale aceluiaşi popor. Avem dreptul la reunificare aşa cum l-a avut şi Germania şi aşa cum îşi doresc românii de pe ambele maluri ale Prutului.