La Grindeanu, controlul partidului asupra guvernului era implicit şi informal. La Tudose, partidul nici măcar nu mai pretinde că nu se suprapune peste guvern. Dimpotrivă, o spune explicit. Şi ca să fie sigur, numeşte un vicepremier fără portofoliu, adică fără o treabă anume alta decât să fie ochiul vigilent al şefului adevărat al guvernului peste şeful aparent al guvernului.
 
Încâlceala pesedistă ar trebui să ne lase reci dacă nu ar avea efecte catastrofale asupra funcţionării statului. Parte din brandul partidului-stat în tradiţia lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase este ideea că nu or fi ei foarte cinstiţi, dar măcar sunt competenţi. Ei sunt băieţii care ştiu unde sunt butoanele, oportuniştii mereu la putere.

PSD nu ştie să guverneze modern. Ştie să acapareze instituţiile. Ştie să fure. Dar nu ştie să creioneze şi să aplice politici publice pentru o ţară modernă şi complexă.


Ponta deja începuse să dărâme acest mit. Acum, Dragnea îl face praf. PSD nu mai ştie cum să guverneze. Şi asta pentru că PSD a pierdut contactul cu lumea modernă. O ţară modernă presupune aparat complex dar coordonat de luat decizii despre politicile publice. Anul petrecut de mine la Cancelaria lui Dacian Cioloş şi apoi la Ministerul Fondurilor Europene m-a învăţat în primul rând asta: PSD nu ştie să guverneze modern. Ştie să acapareze instituţiile. Ştie să fure. Dar nu ştie să creioneze şi să aplice politici publice pentru o ţară modernă şi complexă.

De altfel, noul premier al lui Dragnea nici nu apucase să rostească cuvintele de mai sus că noul său cabinet reuşise deja să declanşeze un seism pe burse. Leul s-a depreciat abrupt după ce noul ministru de Finanţe, Ionuţ Mişa, fantazase despre desfiinţarea unui pilon de pensii de parcă era la o taclală la bere cu amicii de partid.

“O prostie!”, a venit câteva ore mai târziu replica atotcunoscătorului de Program de Guvernare, Liviu Dragnea, care a dat asigurări că nu s-a discutat despre desfiinţarea Pilonului II.

Economia nu prea are răbdare şi nu aşteaptă dezminţirile liderului PSD. Între cele două declaraţii, acţiunile unora dintre cele mai profitabile companii de stat - Transgaz, Electrica, Nuclearelectrica sau Transelectrica s-au dus în jos. Economia aşteaptă politici fiscale asumate pe termen mediu şi lung, predictibilitate, stabilitate.


PSD nu ştie să guverneze modern pentru că nu înţelege nimic din revoluţia guvernanţei care s-a petrecut în Europa şi SUA în ultimii 30 de ani.

Nu ţine de faptul că miniştrii sunt prost pregătiţi - şi sunt. Mai mult decât “nu au cu cine”, guvernele lui Dragnea “nu ştiu cum”. Ţine de faptul că guvernanţa modernă presupune reglaje fine, studii de impact şi, mai ales, coordonare. Să fi fost un geniu, Grindeanu nu putea să performeze cu cei mai mulţi miniştri ignorându-l şi cu dubla comandă de la partid. Guvernarea modernă este ca o orchestă unde şeful Guvernului nu se ocupă de ceva anume, dar dirijează. Cine nu se pricepe la muzică se întreabă de ce e nevoie de dirijor. Cam aşa tratează PSD guvernarea.
 
Primul semnal că ne îndreptăm spre o guvernare dezastruoasă a fost dat în decembrie, imediat după alegeri.

Victor Ponta a cumpărat de la Tony Blair pe bani grei nişte sfaturi şi a avut un fel de Cancelarie, pe care a ignorat-o. Abia Cioloş i-a dat un sens.


 O ştire care atunci a trecut oarecum neobservată. Prima decizie luată de primul premier al lui Liviu Dragnea, Sorin Grindeanu, după investire, a fost să desfiinţeze Cancelaria Prim-Ministrului, structură care jucase un rol central în dirijarea guvernării în timpul mandatului lui Dacian Cioloş.
 
Cancelaria nu a fost inventată de Cioloş. A mai existat pe vremea lui Adrian Năstase şi s-a limitat la a coordona procesul de integrare europeană (sub comanda lui Alin Teodorescu). Tăriceanu a golit-o de conţinut, Emil Boc a desfiinţat-o - politicienii nu înţeleg guvernarea decât feudal.
 
Victor Ponta a cumpărat de la Tony Blair pe bani grei nişte sfaturi şi a avut un fel de Cancelarie, pe care a ignorat-o. Abia Cioloş i-a dat un sens. Toate lucrurile bune aduse de guvernul tehnocrat în guvernare au avut sămânţa în această decizie, puţin vizibilă şi mai degrabă tehnică.
 
Unul din rolurile Cancelariei Prim-Ministrului era acela de a gândi, împreună cu ministerele, strategii comune, a căror implementare o coordona şi supraveghea ulterior. Poate cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă celebra Comisie de Tăiat Hârtii, una dintre iniţiativele cu care mă mândresc cel mai mult din perioada petrecută la Cancelarie. Pentru a putea elabora şi pune în aplicare procesul de debirocratizare asumat de guvernul Cioloş era nevoie de implicarea mai multor ministere şi instituţii aflate în subordinea guvernului.
 
Ceea ce pare simplu pentru cetăţean – eliminarea unor hârtii şi procese birocratice deseori inutile – la nivel de administraţie publică în România se traduce prin nesfârşite trageri de timp, lamentări, zeci de funcţionari care îl iau pe "Nu se poate" în braţe. Mai ales că toţi ştiau că tehnocraţii au un mandat scurt.
 
La fel a fost cu Pachetul Antisărăcie, prima dată în România când ministerele nu aruncă problema sărăciei de la unul la altul, ci acţionează la unison. Multe dintre aceste măsuri trec astăzi cu succes prin Parlament, votate inclusiv de către PSD sau ALDE - tocmai în ultima zi de plen am votat unanim ordonanţa care organizează asistenţa medicală comunitară (o lege aşteptată de mai mulţi ani pentru a putea cheltui banii europeni alocaţi creşterii accesului oamenilor săraci la sistemul de sănătate şi pe care guvernele politice nu erau în stare să o urnească pentru că trei ministere se certau pe care are atribuţii în domeniu). Este exact exemplul care arată de ce e nevoie de un dirijor profesionist la centrul guvernului.

Soluţia înfiinţării unei cancelarii la guvern i-a fost vândută lui Ponta, via Blair, după un program al Băncii Mondiale, care a analizat administraţia publică din România. Concluzia era una practică. Pentru a putea implementa politici publice care necesitau conlucrarea între ministere sau instituţii subordonate diferite era nevoie de o structură coordonatoare. O “Delivery Unit”, cum o numesc englezii. Să implementezi politici publice fără o asemenea structură, în condiţiile birocraţiei administrative româneşti, este practic o misiune imposibilă.

Chiar dacă fac parte din acelaşi guvern, miniştrii au priorităţi diferite. Birocraţia din ministere le vinde aceste aşa zise priorităţi. Olguţa Vasilescu şi-a prins urechile în legea salarizării unitare pentru că a luat de bun proiecte lucrat de birocraţii din acel minister, fără nicio privire spre costuri bugetare sau impact pe termen lung. Au încercat să ne vândă şi nouă acel proiect, şi când au fost întrebaţi cât costă au spus că nu e treaba lor, asta ţine de Finanţe. La Olguţa Vasilescu, care nu se pricepe la nimic concret ce ţine de politici, ştie doar să dea din gură în mod politic, le-a mers. Aşa se face că o parte din guvernul Grindeanu a susţinut legea şi o alta a sabotat-o. A câştigat partea care l-a convins pe Dragnea iniţial că e simplu de făcut, apoi când şi-a dat chiar şi el seama ce a ieşit a decis că mai bine să pară incompetenţi decât proşti. Deci au mers înainte. Au reuşit să pară ambele până la urmă.


O structură subordonată direct şefului de Guvern şi care să fie puternică, deasupra ministerelor, este deci o cerinţă minimală pentru un stat care are de îndeplinit sarcini complexe. Guvernul Cioloş a avut una pentru că guvernul Cioloş a fost un guvern cu adevărat modernizator, deci era logic.


A avea deci un dirijor care coordonează politicile ministerelor este indispensabil în guvernarea modernă. PSD, partidul-stat ştie butoanele alea vechi. Între timp, statul s-a schimbat, butoanele s-au schimbat. Doar pentru a ne atinge ţintele din Strategia Europa 2020 ar trebui ca trei sferturi din guvern să lucreze împreună permanent pe fiecare indicator.

Noi am găsit treaba asta făcută de un subsecretar de stat din MAE, disperat săracul că miniştrii politici nici măcar nu îi răspund la telefon. Apartenenţa la UE aduce această revoluţie în guvernare, nu e doar despre fonduri europene şi diplomaţie externă. Săraca Ana Birchall şi-a atins rapid limita de incompetenţă când a văzut că nici măcar un ministru delegat nu poate alinia ministerele la modul de lucru pe care îl presupune atingerea de ţinte multianuale şi implementarea diverselor obiective asumate de România în guvernanţa comună europeană.
 

O structură subordonată direct şefului de Guvern şi care să fie puternică, deasupra ministerelor, este deci o cerinţă minimală pentru un stat care are de îndeplinit sarcini complexe. Guvernul Cioloş a avut una pentru că guvernul Cioloş a fost un guvern cu adevărat modernizator, deci era logic.


 
Astfel de laboratoare de politici publice şi centre de coordonare sunt regula în ţări mai mari şi mai bine conduse, care cumva-cumva se descurcă cu mai puţine ministere decât avem noi. Angela Merkel conduce un cabinet compus din doar 15 ministere.
 
Desfiinţarea instituţiei Cancelariei Prim-Ministrului şi dizolvarea posturilor din structura acesteia în Secretariatul General al Guvernului, structură cu atribuţii mai degrabă birocratice, ne arată că oricum s-ar numi premierul desemnat de Liviu Dragnea să conducă cabinetul, va rămâne un guvern haotic.
 
Guvernul PSD-ALDE nu are (ne)voie să gândească strategii, nu trebuie să se obosească să aibă idei. Acestea vin de undeva din afara guvernului. De unde, o ştim cu toţii. Din biroul domnului Dragnea, de la sediul de partid. Ori, situaţia nu e sustenabilă.
 
Am asistat, în ultimele opt luni de guvernare, la efectul direct al acestei lipse de viziune unitară a unui guvern condus din afara sa. În ciuda unui Program de Guvernare, miniştrii PSD şi ALDE îşi pun beţe în roate, se încurcă reciproc.

Să ne amintim cum miniştrii diferiţi din cabinetul Grindeanu explicau la fel de diferit felul în care urma să se aplice impozitul pe gospodărie. Şi cum a fost nevoie ca Liviu Dragnea, lider de partid, nu membru al guvernului, să anunţe renunţarea la acestă idee.
 
Am spus deja despre legea salarizării, care poate fi un caz de manual al proastei guvernări. Despre OUG 13 nici nu are rost să amintim.
 
Iar lipsa de viziune unitară asupra unei strategii de guvernare se vede la fel de bine din împărţirea ministerelor. PSD şi ALDE ne-au propus unul dintre cele mai stufoase cabinete din istoria ultimilor ani. Analizasem cu Dacian Cioloş cât de disfuncţională era structura de ministere cu care am guvernat - să nu uităm că tehnocraţii au guvernat cu bugetul şi structura moştenite de la Ponta. O reaşezare raţională ar fi presupus desfiinţarea prin comasare a cel puţin şapte ministere, acolo unde tendinţa lor era să se blocheze reciproc. PSD - ALDE nu doar că nu au comasat, ci au spart ministerele, ca să prindă toţi câte ceva.

 

Un Program de Guvernare, pe care îl ştie pe de rost doar un om din afara guvernului, dar care mânuieşte miniştrii din sediul de partid, nu ţine loc de viziune şi de politici publice.



Avem numeroase ministere care practic se calcă pe picioare, structuri care nu au motive reale să existe separat. Ministerul Mediului şi Ministerul Apelor şi Pădurilor, Ministerul Economiei şi Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Ministerul Învăţământului şi Ministerul Cercetării. Ideea în sine de a duce Fondurile Europene la Dezvoltare a fost una bună, ce altceva făcea ministerul pe care l-am condus şase luni decât Dezvoltare cu Fonduri Europene? Dar în loc să comaseze real şi să impună bune practici europene şi peste fondurile naţionale de dezvoltare, le-au lăsat de facto separate, cu un ministru delegat care se are la cuţite cu ministrul plin. Despre dezastrul de la fonduri europene voi reveni. PSD a stat la putere mai mult decât tot mandatul meu şi deja oamenii de bună credinţă pot compara. Nu au terminat acreditarea sistemului, deşi s-au lăudat că e gata la 1 iulie - toate apelurile de proiecte lansate de echipa mea sunt sabotate acum, iar aşteptările optimiste din buget pe fonduri vor fi înşelate amarnic.
 
Un Program de Guvernare, pe care îl ştie pe de rost doar un om din afara guvernului, dar care mânuieşte miniştrii din sediul de partid, nu ţine loc de viziune şi de politici publice. Viziunea actualului guvern constă doar în interesul unui om îmbătat de putere. Şi în interesele sale, deseori personale.

Harababura din guvernarea Grindeanu este un simptom al unei crize profunde, care e doar agravată de Dragnea. Chiar dacă el era premier, lucrurile nu erau cu mult mai bune. Mandatul său de ministru al Dezvoltării este slab şi arată acelaşi lucru: a avut enorm de mulţi bani la îndemână, putea construi programe mari de dezvoltare, dar le-a făcut praf prin alocări din celebrul Pix al lui Dragnea.

Pesediştii l-au sacrificat pe Grindeanu, dar problema este la ei. România s-a schimbat de când ei erau singurii care ştiau butoanele. Statul român trebuie să livreze altfel de bunuri publice. PSD a rămas în urmă, nu mai ştie să guverneze.