Pro şi contra procurorului pan-european

Ideea unui procuror pan-european pare generoasă şi susţinută de dorinţa unei justiţii integrate la nivelul Uniunii. Marea Britanie spune însă nu acestei propuneri pentru că nu doreşte să-şi cedeze din suveranitate către Bruxelles. Care sunt riscurile unei instituţii judiciare de acest fel, transnaţionale, şi de ce trebuie să privim propunerea cu circumspecţie?

O atitudine critică la acest subiect poate naşte din start acuzaţii. Din principiu, dacă o ţară precum România s-ar îndoi de o propunere a Uniunii, oricare ar fi ea, mai ales pe tema justiţiei, există locul comun al presupunerii unei dorinţe de evitare a justiţiei. Tocmai de aceea am început cu exemplul Marii Britanii, ca să nu arunce nimeni imediat cu  noroi în dezbatere. Aşadar nu toată lumea înghite automat orice centralizare la nivelul Uniunii ca fiind un ideal. Subiectul merită, de aceea, întors pe toate părţile.

O justiţie mai puternică, neafectată de interese, capabilă să pună pe tapet marile cazuri de fraudă din bugetul Uniunii, reprezintă o idee atractivă. Dar acesta este idealul. Cum se va pune el în practică reprezintă punctul care i-a făcut pe britanici să dea înapoi. Pentru România există amintiri dureroase cu privire la modul în care unii oficiali europeni s-au implicat, laolaltă cu instituţiile pe care le reprezintă, în referendumul pentru demiterea preşedintelui din 2012. Dacă procurorul pan-european va putea fi folosit pentru a sprijini o anumită tabără politică, aşa cum s-a întâmplat în 2012 cu reprezentanţii popularilor europeni care au sărit să ”apere” Europa de voinţa populară a românilor, atunci avem un mare risc în această direcţie. Marota justiţiei a fost folosită la nivel european de prea multe ori împotriva României, în ciuda felului în care aceasta funcţionează în ţara noastră inclusiv în cazurile la nivel înalt, ca să nu privim cu circumspecţie orice nou instrument judiciar centralizat.

Să nu ne ascundem după deget. În interiorul Uniunii unde toţi sunt egali, unii totuşi sunt mai egali decât alţii. Orice decizie la nivelul central al Uniunii riscă să fie afectată de această egalitate împărţită după mărime şi influenţă. Nu vreau să văd iarăşi România transformată în ţintă, după ce justiţia a dovedit că îşi face datoria cu intransigenţă indiferent de nume. Dacă instituţia Procurorului Public European ar rămâne neatinsă de inflexiunile de tristă amintire din arsenalul de acuzaţii ale unor personaje precum Monica Macovei, atunci ar avea şanse să aducă mai multă justiţie în Europa. Dacă, dimpotrivă, ne vom trezi iar că principiile europene sunt folosite pentru a ţine în mod artificial în viaţă o tabără politică impopulară doar pentru că este de partea cui trebuie, atunci riscurile unei instituţii cu drept de veto asupra parcursului unei ţări membre este incalculabil.

Marota justiţiei a fost folosită la nivel european de prea multe ori împotriva României, în ciuda felului în care aceasta funcţionează în ţara noastră inclusiv în cazurile la nivel înalt, ca să nu privim cu circumspecţie orice nou instrument judiciar centralizat.

Până la urmă, ca în cazul fiecărei propuneri şi instituţii, totul ţine de aplicare şi de control. Cât de independentă şi de neutră politic va fi o procuratură unificată la nivel european? Cât de egal va trata cazurile din ţările membre? Dacă România va fi iarăşi un vinovat de serviciu pentru a avea noi motive de amânare a aderării la Schengen sau pentru că unora nu le place că am început să ne construim relaţii în afara Europei, atunci va trebui să urmăm exemplul Marii Britanii şi să spunem nu. Asumându-ne riscul că se va vărsa iarăşi găleata cu lături în capul nostru pentru că, nu-i aşa, numai unii au voie să refuze, ceilalţi trebuie să accepte supuşi tot ce li se impune, altfel sunt anti-europeni şi necivilizaţi.

În mod normal, nici nu ar fi trebuit să vin cu exemplul Marii Britanii în acest caz, pentru că avem dreptul să avem argumentele şi îndoielile noastre. Dar situaţia face ca, de fiecare dată, să trebuiască să aducem şi exemplul altora atunci când suntem circumspecţi cu o propunere pentru ca acuzaţiile că vrem în afara Europei să se domolească. Sunt convins însă că, în ciuda rezervei similare asumate de alte state, îndoielile exprimate de mine vor fi găsite oricum vinovate de comunism, înapoiere, lipsă de civilizaţie şi anti-occidentalism. De ce? Pentru că România nu are voie. Ce anume nu are voie? Ca să scurtăm enumerarea, nimic.