Nu de alta, dar parcă văd că iar va veni dl. Ion Ţiriac şi ne va trage de urechi, ca mai deunăzi, fiind silit să aleagă între „hoţi şi proşti”.

De 27 de ani ne tot dăscăleşte ’mnealui, cu-n aer simpatic şi preeminent, explicându-ne, ex catedra, cum stă treaba cu democraţia, cum se întoarce şpilul în capitalism, la ce oră trebuie să mergem la culcare, la ce ora e musai să ne trezim, ce să mâncăm pentru a deveni deştepţi, cum se poartă la gât cheia succesului, pe unde anume intră vântul în ţară, ce „autorizaţii” ne trebuie pentru a respira, de ce n-are ursul coadă, de ce nu e recomandat să consumi gaura de la covrig ş.a.m.d.

Domnia sa este de departe o enciclopedie vie. Iar noi…, nimic! Grei de cap, am ieşit în stradă ca „proştii”. Nu ca hoţii, cum ar fi fost normal, în opinia distinsului apostol. Şi ne mai şi întrebăm, din lipsă de ocupaţie, de unde ştie dumnealui atât de multe? Păi cum să găseşti răspuns la o asemenea întrebare, când nici domnia sa (care… vorba aia!) n-ar putea răspunde la ea! În orice caz, nu de pe terenul de tenis. Ştie din naştere. Ştie şi-atât! Că doar nu degeaba „mai-marii” lumii îl cheamă la raport, făcându-i reproşuri din pricina noastră ― şi pe bună dreptate: „Ţiriac, du-te şi spune-le ălora să…!”, „Ţiriac, adună-i pe toţi şi explică-le cum…!”, „Ţiriac, învaţă-i ce fel…!”, „Ţiriac, …aşa şi pe dincolo!”, „Ţiriac în sus!, Ţiriac în jos!”. Totul. Suntem ai lui! Mult timp ne-a luat să ne aflăm stăpânul!

Cu dumnealui se negociază destinele ţării, istoria ei. Până şi starea vremii ţine tot de capriciile domniei sale — fiindcă dumnealui e „propitar”. Tardiv, dar totuşi am aflat, în cele din urmă, după 2000 de ani de ceaţă, în proprietatea cui suntem. Nu-i de ici, de colo. E un pas mare pentru noi, „prostimea” ― cum îi place istoriei să ne dezmierde şi, mai nou, d-lui Ţiriac să ne considere.

Dl. Ion Ţiriac „Este”. Grimasa domniei sale îi declină identitatea dumnezeiască: „Eu sunt!”. E la mintea cocoşului că are ceva de anvergură divină, că doar n-o fi pogorât printre noi de florile mărului, ci cu un rol mesianic. Apariţia domniei sale, în public, e o epifanie. Gura domniei sale „adevăr” grăieşte, degetul domniei sale ne arată „calea”. Cât despre înţelepciune, ce să mai vorbesc!,... o adevărată lumină. E „dăştept la cap”. Să nu uităm când, metaforic, ne dădea de veste că (citez din memorie): „dacă astăzi se poate vorbi de un manual de management sportiv, atunci primele 10 pagini sunt scrise de mine.” I-auzi! Eu ştiam pe cineva care a scris ultimii 2000 de ani de filosofie.

Dar dacă totuşi, din motive obiective, a lipsit de la facerea lumii, iată-l pe dl. Ţiriac, astăzi, jucând un rol ombilical în cultura şi civilizaţia ei. Faptul că-şi arogă funcţia de paratrăsnet naţional e un mic detaliu. Deh!, are şi bovarismul formele şi intensităţile sale de manifestare.

Aristocraţia, ce-i drept, nu şi-a prea făcut veacul pe la „Steagul Roşu”, însă dumnealui este aristocrat, cu sânge de provenienţă albastră (mai exact, de un albastru oniric). La masa la care se hotărăşte soarta planetei, domnia sa are un jilţ permanent şi un cuvânt greu de spus. Are relaţii în lume, ca şi cum ar avea în ceruri. Cunoaşte mari caractere şi mari oameni autohtoni (doi dintre ei sunt: Adrian Năstase, fost puşcăriaş şi Elan Schwartzenberg, fugar dat în urmărire internaţională). Altfel, stă la bârfă cu zeii; ia la pertu forţele naturii; dacă-i vine pe chelie poate opri timpul; dacă ar fi să moară, s-ar naşte pe sine. E foarte cumsecade şi foarte pitoresc. Are ceva din domnul Gigi Becali (o altă mare prezenţă dumnezeiască). Nu-şi face griji, nu are dubii, nu are întrebări. Doar siguranţă, certitudini şi răspunsuri.

Chiar şi cei mai mari filosofi ai lumii pot părea feţe palide pe lângă dl. Ţiriac. Dumnealui a revoluţionat şi axiologia şi fizica. Un mare reducţionist al lumii: în gândirea domniei sale (cam anomică, e-adevărat), singura valoare, devenită şi scop şi mijloc, este banul. Ba mai mult de atât, banul este şi cea mai fidelă unitate de măsură. Banul etalon itinerant. Cu el se măsoară şi se scurtează, în acelaşi timp, drumul spre fericire, spre glorie, spre mărire. Spre deosebire de clasicul an-lumină, cu care se măsoară distanţele, banul-lumină este unitatea de măsură pentru înţelepciune (iată ce-l făcea pe dl. Ţiriac să ştie atâtea, fără să ştie!). Scopul vieţii (descoperit, în sfârşit, după mii de ani, de dl. Ţiriac), ca s-o scurtăm, este arghirofilia — adică, mai pe înţelesul domniei sale, lăcomia de bani. Dacă ar fi să joace în Hamlet, ar sta cu propria-i tigvă în palme şi-ar cugeta, după cum urmează: „A avea sau a nu avea? Aceasta-i întrebarea.”

Dar de aici şi până la a jigni sute de mii de oameni, de altfel inteligenţi, pe a căror spinare poate că ţi-ai făcut, dacă nu toată, măcar o parte din avere, e prea mult. Iar dacă mai ţinem cont şi de faptul că printre ei se aflau intelectuali de rasă, cum ar fi d-nii Mihai Şora şi Gabriel Liiceanu sau care nu se aflau, dar şi-au declarat public simpatia faţă de protestatari, salutând exerciţiul lor democratic, cum e cazul d-lui Andrei Pleşu, e şi mai mult.

„Între un hoţ şi un prost, prefer hoţul” ― spune, cu un aer mandarinist, dl. Ţiriac, uitând să precizeze în ce categorie s-ar încadra dumnealui. Şi-o fi păstrat doar pentru sine, oare, categoria deştepţilor cinstiţi? Şi dacă da, pe ce se bazează? Numai pe avere? Nu-i prea puţin? Chiar crede domnia sa că banul poate cuantifica inteligenţa? În cazul acesta, marile genii ale omenirii au fost nişte proşti. 

Nu cred că averea domniei sale are a stârni complexe de inferioritate intelectuală vreunui om inteligent şi ştiutor de carte.

A te lăuda cu „oamenii mari” nu înseamnă neapărat că eşti şi tu unul dintre ei. O conjunctură sau alta te poate aduce, la un moment dat, în vizită, la rezervaţia lor elitistă. „Mare” vei începe să devii când ei, „marii”, se vor lăuda cu tine. Şi-apoi chestia cu „măreţia” este relativă (teoria relativităţii este o „inepţie” scornită de mintea unui „prost” pe nume Einstein).

Câţi proşti ai lumii nu au fost „mari”, într-un moment istoric sau altul! Nu mai departe de Stalin. Poţi spune, de pildă, despre George W. Bush  (al cărui coeficient de inteligenţă nu-i depăşea, cred, numărul de la pantofi) că a fost un munte de inteligenţă? Il poţi considera pe Donald Trump (un parvenit, de altfel) superior „prostului” Mihai Şora? De ce au unii impresia că poporul le-ar fi dator cu ceva, că ei sunt mândria neamului, că ei reprezintă România în lume? Ar fi bine ca dl. Ţiriac să mai ia o pauză, să se mai odihnească, să nu ne mai tot „reprezinte” atât. Să priceapă că, pentru a te numi violonist, nu e suficient numai să-ţi cumperi vioara, mai trebuie să şi ştii să cânţi la ea. Să mai lase şi „proşti” ca Brâncuşi sau George Emil Palade să ne fie imagini în lume.

„Oamenii aceştia au autorizaţia să se unească şi să mărşăluiască?” — întreabă dl. Ţiriac (na!, ca fiecare om de „geniu”), fără să-şi dea seama că, dacă marile evenimente istorice, care aveau să schimbe omenirea, ar fi aşteptat aprobări, domnia sa, astăzi, n-ar mai fi fost „aristocrat deştept”, ci ar fi fost cu roaba, pe plantaţie, la „Steagul Roşu”.

„Ăştia din Piaţa Victoriei sunt atât de departe de adevăr de nici nu vă daţi seama.” În sfârşit, înţeleg şi eu de ce marii gânditori ai lumii, de 2500 de ani încoace, se tot străduiesc să găsească adevărul şi nu-l găsesc: era la domnul Ţiriac, în portofel. Ca să nu mai vorbim de d-na Floricica Dansatoarea (şi cei asemenea ei), care protesta invers, la Cotroceni. Abia dumneaei deţinea „adevărul absolut”: „chilul” de zahăr, sticla de ulei, găleata de plastic şi miriadele de promisiuni zilnice, făcute de tot felul de analfabeţi numiţi politicieni.

„Corupţie există în toată lumea asta şi la nivele de o mie de ori mai mari, nu la nivele de cârnat.” Ne-am liniştit! Nu mai avem nici un motiv de îngrijorare. Deci putem să ne întoarcem cuminţi la jug. Dl. Ţiriac ne propune o democraţie apatică. Ne invită la prostraţie, la resemnare. Poate că ar fi bine să desfiinţăm şi poliţia, şi tribunalele, şi puşcăriile, deoarece hoţi sunt peste tot în lume. Nu? Sugeraţi cumva vreun proiect de „lege a junglei”? Sau e doar aşa…, o „consolare”? Mai aveţi cumva şi alte propuneri? Dar dacă mâine s-ar întâmpla să fiţi spoliat? Ce veţi spune? Sau aceste soluţii „consolatoare”sunt valabile numai pentru noi, „proştii”?

„Eu, între un hoţ şi un prost, prefer hoţul. După hoţ mai rămâne ceva. După prost, nu mai rămâne nimic” — meditează adânc, mai să dea de luciul ţiţeiului, domnia sa.

Nu, d-le Ion Ţiriac, nu aveţi dreptate! Nu va rămâne nimic nici de pe urma hoţilor şi nici de pe urma proştilor. Tocmai de aceea sute de mii de români, protestatarii pe care dumneavoastră îi numiţi proşti, au ieşit în stradă: să scape ţara de hoţi şi de proşti, să nu lase istoria acestei ţări să capete sensuri leneşe, să n-o lase să-şi piardă memoria. Poate că nici în cărţi nu se vor fi aflând prea multe răspunsuri, însă, cu siguranţă, adevărul, pe terenul de tenis, nu-l veţi găsi. Oricum, numai cei care ştiu puţin au impresia că ştiu multe.

 

P.S. 1 Citatele au fost preluate de pe site-ul www.digi24.ro

P.S. 2 Am scris mai lung, pentru că n-am avut timp să scriu mai scurt -- vorba lui Creangă.