O culturnică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Biró Rozalia, propunerea UDMR pentru conducerea Ministerului Culturii
Biró Rozalia, propunerea UDMR pentru conducerea Ministerului Culturii

Adunarea Naţională de la 1 decembrie 1918, în urma căreia s-a constituit România Mare, a acordat drepturi foarte consistente minorităţilor. S-a folosit atunci formula „deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.”

Tratatul adiţional, semnat la Paris în data de 9 decembrie 1919, s-a dovedit mai puţin generos, însă, cu toate acestea, drepturile de care se bucurau minorităţile în România rămâneau, pe mai departe, foarte extinse.

Că aşa a fost o dovedeşte faptul că, pe toată durata perioadei interbelice, nu s-au înregistrat tulburări majore al căror mobil să fie persecuţia pe criterii etnice. Drepturile oricărui cetăţean erau garantate şi respectate, Constituţia din anul 1923, una dintre cele mai moderne din Europa acelor vremuri, fiind o probă în acest sens. Orice cetăţean al României Mari avea garantat, între altele, dreptul la liberă circulaţie, putea să părăsească ori să revină nestingherit în România, oricând dorea să o facă. Oamenii, de orice naţionalitate ar fi fost ei, s-au servit de acest drept individual, unii au plecat din România, câteodată au făcut-o chiar definitiv, dar nimeni nu a recurs la acest gest invocând persecuţii de ordin naţional. Fireşte, lucrul acesta a fost valabil în interbelic, atâta vreme cât România s-a bucurat de o guvernare democratică.

Unul dintre cei mai mari patrioţi români, un “naţionalist”, în sensul bun al cuvântului, aşa cum a fost Iuliu Maniu, arhitect al României Mari şi al României moderne, şef de partid şi prim-ministru, s-a îngrijit personal ca drepturile minorităţilor să fie respectate.

Marele om politic a fost invitat în 1924 de un organism numit Institutul Social Român, organism creat cu misiunea de a discuta deschis marile probleme ale ţării, nu să le ascundă ori să le răstălmăcească, să ţină o conferinţă. Iuliu Maniu şi-a ales drept subiect problema minorităţilor. Recitită azi, la 90 de ani de când a fost rostită şi publicată în broşură, conferinţa respectivă îşi arată, în multe privinţe, actualitatea. Ea arată uneori chiar vizionarismul conferenţiarului care, la un moment dat, anticipa că statele se vor uni în ceea ce el numea “unităţi mari sociale ori economice.” Statul român, afirma Iuliu Maniu, va trebui la rându-i să facă parte dintr-o astfel de unitate. “Rolul lui în această perspectivă va depinde de modul în care a ştiut să se organizeze şi să se conducă...de la măsura în care va putea să-şi câştige autoritatea şi prestigiul moral, încrederea şi respectul vecinilor săi şi al lumii civilizate, va depinde dacă statul român va fi obiect de tărguială ori un factor hotărâtor, va fi un centru al formaţiunii grandioase care va veni ori îşi va târî fiinţa umilită, dacă o va avea, de pe o zi pe alta, din grija altora şi servind pe alţii.”

Convins că autoritatea şi prestigiul moral invocate mai sus se vor obţine şi datorită felului în care România va trata minorităţile, Iuliu Maniu preciza că statul va trebui să vegheze la perpetuarea intereselor majorităţii, fără a oculta în niciun fel posibil drepturile celor de altă naţionalitate. Totul în contextul statutului naţional. Maniu preciza că drepturile minorităţilor trebuie respectate pentru că “raţiunea de stat pretinde să-i legăm de fiinţa statului cât se poate de mult şi cu cât mai multe fire pe toţi cetăţenii statului. Această raţiune nu admite să faci două categorii de cetăţeni, unii alintaţi, cu şi fără merit, alţii persecutaţi şi proscrişi.” Conferenţiarul avea grijă să precizeze că “trebuie să învăţăm din experienţa trecutului nostru şi să nu facem aceleaşi greşeli care s-au răzbunat atât de amar asupra altora. ” Fără doar şi poate, Iuliu Maniu se gândea la evitarea greşelilor din vremea Imperiului Austro-Ungar.

Am recitit zilele acestea textul conferinţei de acum 90 de ani a ilustrului lider român. Şi am făcut-o din două motive. Mai întâi, fiindcă m-a surprins neplăcut felul neprofesionist-zeflemitor în care o parte din media românească a reacţionat în faţa deciziei UDMR de a rămâne la guvernare. Chiar dacă această decizie a avut partea ei de inedit şi insolit reprezentată de demisia cam fără noimă din guvern a însuşi liderului acesteia, dl. Kelemen Hunor. Prost plasate mi s-au părut şi mirările legate de hotărârea UDMR de a avea un candidat propriu la preşedinţie, în însăşi persoana d-lui Kelemen. Cu atât mai mult cu cât din 1990 încoace UDMR are un asemenea candidat.

Pe de altă parte, am fost şocat de sfidătoarea decizie a UDMR de a o propune pe doamna Biró Rozalia drept succesoare a d-lui Kelemen Hunor în posturile de vicepremier şi de ministru al Culturii. Oricât de “logică” i s-ar părea doamnei în cauză o atare desemnare. Logică numai şi numai pentru că mentalitatea doamnei Biro este una vecină, înrudită cu aceea de esenţă comunistoidă. Cu mentalitatea activistei care trebuie să se priceapă la toate, care chiar crede că le ştie pe toate numai şi numai fiindcă deţine un loc de frunte în ierarhia unui partid. Chiar dacă şi locul cu pricina a fost dobândit nu neapărat pe merit. Să nu ne mirăm, aşadar, dacă odată instalată la minister, doamna Biro nu va depăşi comportamentul de tristă amintire al Suzanei Gâdea ori al Tamarei Dobrin.

Nu cred că mai există în România de azi vreun cetăţean sănătos la minte care să conteste dreptul UDMR de a avea locuri în Executiv. De a deţine portofolii guvernamentale importante, unele chiar încărcate cu semnificaţii simbolice, aşa cum este, de pildă, cel al Culturii. Cu condiţia ca cei desemnaţi pentru astfel de demnităţi să prezinte minime garanţii de competenţă şi de moralitate. O condiţie valabilă, desigur, şi pentru demnitarii români. O condiţie pe care nu au prea îndeplinit-o mulţi dintre etnicii români ce au făcut sau fac parte din succesivele guverne Ponta. Pe care nu o prea îndeplineşte premierul însuşi.

Într-o atare perspectivă şi respectând condiţii etice şi profesionale unanim respectate în Europa, un ne-etnic român poate să devină ministrul Culturii. Domnul Kelemen Hunor a fost secretar de stat şi chiar titularul respectivului minister în câteva rânduri, felul în care şi-a exercitat atribuţiile aducându-i respect şi consideraţie. Orice s-ar zice, lunile din urmă, în care dl. Kelemen a deţinut din nou acest portofoliu, au fost mult mai rodnice decât cele în care el a fost ocupat de nepricepuţi precum liberalii Daniel Barbu şi Gigel Ştirbu.

Din păcate, trecutul doamnei Biró Rozalia nu a îndreptăţeşte cu absolut nicio faptă să devină înalt demnitar al Statului român. Cu atât mai puţin principal factor de decizie şi de administraţie în domeniul cultural. Nu mă gândesc neapărat la problemele insuficient clarificate pe care le-a avut şi se pare că le mai are cu justiţia şi cu DNA-ul doamna Biró. Ele vor trebui lămurite, aşa cum se impun lămurite şi cele ale demnitarilor români.

Nu ştiu însă cum va putea jura onest pe Constituţia României cineva care a pus public la îndoială primul articol al acesteia, declarând în 2007:”Să spui că eşti stat naţional în cazul în care 10 % din populaţie  este de altă naţionalitate, oricare ar fi aceasta, nu stă în picioare”.

Mă întreb cum stă în picioare să desemnezi ca ministru al Culturii pe cineva care stăpâneşte precar limba română, limba în care se produce o consistentă parte a culturii naţionale, care e parte a acesteia, fără să te gândeşti că ai putea aduce astfel o atingere gravă sensibilităţilor majorităţii. Că printre drepturile minorităţilor nu se numără şi acela de a da cu tifla majorităţii româneşti. Că a fi minoritar în România nu înseamnă nicidecum a fi scutit de bun-simţ.  

Mă întreb cât de normal e să vrei să faci principal responsabil cultural dintr-un incult notoriu, dovedit ca atare, devenit în trecut subiect de băşcălie radiofonică naţională, aşa cum e doamna Biró Rozalia. O cetăţeană care, ca să fim cinstiţi, nu e altceva decât un produs politic artificial, lipsit de merite şi de substanţă, născut din capriciile şi din potenţa financiară a preşedintelui UDMR Bihor, controversatul fost depanator de aparate radio-tv Kiss Sándor, azi mare politician şi potentat local, regional şi naţional, un  fel de Relu Fenechiu al Bihorului. Un personaj având mari probleme cu DNA-ul.

Doamna Biró Rozalia a fost preţ de zece ani viceprimar al Oradiei. În această calitate nu i se cunosc prea multe realizări în folosul tuturor locuitorilor oraşului. Nu a fost niciodată văzută la manifestările culturale ale majorităţii româneşti, nici măcar la cele cu caracter simbolic, unde trebuia să exercite funcţii de reprezentare. Nu s-a bucurat niciodată de prea multă simpatie din partea orădenilor, aşa cum s-au bucurat, de pildă, dr. Litli László, socotit înainte de orice drept un bun medic pediatru, sau mai tânărul Cseke Attila, foşti miniştri ai Sănătăţii. Persoane de a căror trecere prin înalta demnitate au avut de câştigat toţi locuitorii judeţului.

Doamna Biró face, fără doar şi poate, parte din categoria “ambuscaţilor.” Acum e pe punctul de a fi promovată în clasa “culturnicilor”. Că aşa vrea partidul. Că aşa vrea domnul Kelemen care are probabil nevoie de banii domnului Kiss pentru viitoarea lui campanie prezidenţială. 

Din păcate, nici românii, nici ungurii din România nu vor avea nimic de câştigat de pe urma prezenţei cetăţenei cu pricina la Ministerul Culturii. Prea multe nu va avea de câştigat după această desemnare cu cântec nici UDMR. Dl. Kelemen Hunor însuşi. Nu ne rămâne aşadar de sperat decât că ascensiunea  politică şi guvernamentală a respectivei cetăţene va fi oprită. De premier sau de preşedintele Traian Băsescu.    

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite