Alternativ, preşedintele putea mai întâi să ceară Parlamentului reexaminarea legilor concomitent cu sesizarea Comisiei de la Veneţia. Dacă însă ar fi cerut Parlamentului să aştepte avizul experţilor europeni, este previzibil ce s-ar fi întâmplat: cererea sa ar fi fost ignorată, iar legile ar fi fost trecute în trei zile prin ambele Camere, fără să se modifice o vigulă la ele. Justificarea nici nu mai conta. În cel mai bun caz, era trimis un Florin Iordache să îngaime ceva despre suveranitatea naţională şi gata.

Transferând de la Parlament către CCR opţiunea aşteptării avizului, Klaus Iohannis face o mişcare inteligentă şi necesară pentru toată lumea. Pune Curtea Constituţională în situaţia de a răspunde pe faţă, transparent, dacă este complice sau nu cu grupul de putere care de aproape un an şi jumătate are o singură prioritate reală: să subordoneze Justiţia şi să slăbească legislaţia penală. Dacă va alege să nu aştepte avizul, CCR ar trebui să-şi justifice opţiunea nu doar pentru opinia publică din România, dar şi faţă de Comisia de la Veneţia. Fără a fi un for tutelar, Comisia este cel mai important partener internaţional al Curţilor Constituţionale din sistemul Consiliului Europei. Să sperăm că, în sânul CCR, nu se va fi luat deja decizia autoizolării faţă de acest sistem.

La provocarea lansată de Klaus Iohannis, răspunsul Puterii este mai degrabă dezamăgitor. Lăsăm argumentele de tip Codrin Ştefănescu şi ne oprim la cele care, măcar aparent, au sens. Unul zice că CCR deja s-a pronunţat asupra sesizării Comisiei de la Veneţia şi a conchis că nu e cazul. Nimic mai greşit: CCR a refuzat solicitarea Opoziţiei de a sesiza forul european, pe motiv că problematica pe care o judeca nu conţinea neclarităţi de tip constituţional, care să ceară un arbitraj internaţional. Însă spre deosebire de Opoziţie, preşedintele este titular deplin al dreptului de a sesiza Comisia de la Veneţia, independent de ce a spus anterior CCR.

Încerc să fiu mai plastic: preşedintele are în faţă o coală albă, pe care o poate completa cu ce vrea el. Are toate opţiunile deschise, indiferent ce s-a întâmplat înainte cu aceste legi. Poate sesiza nestingherit, cum spuneam, Comisia de la Veneţia. De asemenea, poate ataca la CCR articole care au trecut deja de filtrul acestei instanţe, dar numai în măsura în care găseşte alte critici de neconstituţionalitate decât cele examinate deja. În sfârşit, el poate ataca articole pe care Opoziţia, din varii motive, nu le-a dus în faţa instanţei constituţionale.

Un alt argument din linia de contraatac a Puterii - rostit de titani precum Tudorel Toader sau Florin Iordache - spune că , în deciziile sale, CCR oricum „înglobează” recomandări ale Comisiei de la Veneţia cuprinse în avize acordate altor state, deci sesizarea forului european ar fi inutilă. Acesta este un argument parţial adevărat. Însăşi Comisia de la Veneţia admite că sistemele judiciare diferă de la o ţară la alta şi recunoaşte dreptul statelor de a-şi valorifica propriile tradiţii juridice, cu condiţia respectării unor minime standarde comune.

Din acest motiv, CCR nu poate îngloba în deciziile sale decât elemente de principiu cuprinse în avizele date altor state, şi nicidecum elemente de detaliu, care ţin de specificul local. Or, o modificare atât de profundă a Legilor Justiţiei reclamă o examinare de detaliu, care nu se poate face decât printr-un aviz specific, dedicat României. Asta aşa, la modul teoretic.

La modul practic însă, n-ar trebui să uităm niciodată că în ceea ce priveşte „înglobarea” recomandărilor Comisiei de la Veneţia, Curtea Constituţională a României are deja cazierul pătat. Căci CCR, şi nu altcineva, a fost cea care, interpretând în mod eronat un raport al Comisiei de la Veneţia, a obligat Parlamentul să impună un prag financiar la infracţiunea de abuz în serviciu. Şi chiar Comisia de la Veneţia afirmă că raportul său se referea „strict la miniştri”, nu la toată funcţionărimea, aşa cum a extrapolat CCR, iar pragul de care vorbea „nu era, în niciun caz, unul financiar”.

Aşa stând lucrurile, CCR nu se mai poate bucura de prezumţia de bună-credinţă atunci când „înglobează” în legislaţia română recomandările Comisiei de la Veneţia.

Aşteptăm, aşadar, avizul direct de la experţii europeni, fără înglobări, interpretări şi traduceri dâmboviţene.