Despre nevoia de Tătuca în context de imaturitate emoţională

Într-o discuţie asearǎ la Realitatea TV, la emisiunea lui Ion M Ioniţǎ, s-a ridicat şi întrebarea: cine va fi urmǎtorul Om Mare, urmǎtorul Conducǎtor, cel care sǎ taie cǎrţile şi sǎ stǎpîneascǎ inimile şi minţile şi subiectele de discuţie acum, cǎ Traian Bǎsescu încet-încet începe sǎ iasǎ din acest rol?

Cine va fi urmǎtorul Om Puternic?

Evident cǎ aceastǎ întrebare arde cu litere de foc în minţile multora, nu doar ale jurnaliştilor şi invitaţilor lor.

Politicienii evident cǎ sînt cei mai puternic preocupaţi de rǎspunsul la aceastǎ întrebare. Cin’ sǎ fie cin’ sǎ fie? Ponta? Antonescu? Oprescu? Mihai Rǎzvan Ungureanu? Boc? Blaga?

Slabe şanse sǎ fie cineva dinspre zona PDL şi adiacentǎ în viitorul apropiat, dar îi punem pe toţi, spre completitudine. Ca sǎ nu mai vorbim şi de posibile surprize, unele cumva în orizontul nostru predictiv, cum ar fi Isǎrescu, altele chiar total necunoscute, opţiuni despre care (încǎ) nici nu ştim cǎ nu ştim.

Nu numai politicienii sînt preocupaţi de acest subiect. Evident cǎ şi celelalte centre de putere, popi, militari, şpioni, oameni de afaceri, toţi cei care au ceva bucǎţicǎ de putere simbolicǎ ori materialǎ la îndemînǎ, sub control.

Cine va fi the next big boss, buduşcîi balşoi celavec? Tǎtuca Vodǎ Omul Providenţial? Cǎtre cine sǎ ne îndreptǎm atenţia resursele atacurile sprijinul sǎgeţile banii şi misivele la ceas de searǎ? Cui sǎ-i jurǎm loialitate ori dujmǎnie? De cine sǎ ţinem cont îndeosebi în ecuaţie, în jocul ǎsta, Marele Joc?

Chiar dacǎ nu ai, tot contezi. Restul populaţiei, care nu are atît de mare control asupra resurselor materiale ori simbolice, cei “obidiţi şi asupriţi”, cei “pe persoanǎ fizicǎ” evident cǎ îşi pun aceeaşi întrebare.

Iar lipsa lor de resurse este compensatǎ de numǎr. Votul, stǎpînul manelelor politice din România – pînǎ într-un punct, evident, cum s-ar grǎbi sǎ completeze orice susţinǎtor al teoriilor conspiraţioniste de rit şerpilian.

Dar pînǎ la ce punct! Milioanele de voturi care se vor îndrepta conform şi în urma rǎspunsului la aceastǎ întrebare: cine e urmǎtorul Tǎtuca? Eu cu cine votez? Eu pe cine sǎ iubesc mai întîi, ca pe urmǎ sǎ mǎ facǎ din vorbe, sǎ mǎ atingǎ la corason cu televizorul şi sǎ mǎ duc sǎ-mi depun icrele de vot în urnǎ?

Iatǎ tot atîtea zone în care aceastǎ întrebare deja se scrie cu litere de foc pe pereţii creierelor. Pînǎ în 2014 nici nu mai e mult. Numai astǎzi nu e mîine, numai în 2013 nu e 2014, şi ştim cu toţii cǎ un lider nu se îngraşǎ în ajun, ci se coace la foc mic, mǎrunt, perseverent, acţiune cu acţiune, unitate de comunicare cu unitate de comunicare.

Un motiv în plus ca aceastǎ întrebare sǎ fie de intensǎ actualitate îl reprezintǎ şi contextul istoric.

Principalul motiv pentru care ne punem aceastǎ întrebare nu este faptul cǎ iaca peste un an şi restul firimituri de zile vor veni alegerile prezidenţiale. Ci mai important, pentru faptul cǎ încet-încet se încheie un alt ciclu istoric de duratǎ scurtǎ al României, caracterizat de domnia lui Bǎsescu.

În România dupǎ 1989 am avut practic doi conducǎtori clari, care şi-au pus puternic amprenta asupra vieţilor noastre, definind practic douǎ epoci politice, istorice. Epoca Iliescu şi, mai apoi, epoca Bǎsescu.

Constantinescu nu a fost decît un sughiţ lipsit de graţie în minţile oamenilor. Într-adevǎr, instituţional e foarte posibil sǎ fi fost semnificativ, poate datoritǎ eforturilor sale şi ale echipei sale am cîrmit iremediabil spre Occident. Însǎ aceastǎ semnificaţie nu şi-a lǎsat urmǎ în minţile şi inimile oamenilor. Constantinescu n-a fost Vodǎ, ci doar un piţifelnic pentru cei mai mulţi dintre români.

Folosesc aici termenul “epocǎ” din lipsǎ de altceva mai bun. Nu vreau sǎ-i dau coloratura ironico-depreciativǎ pe care a cǎpǎtat-o în urma abuzului de sintagmǎ “Epoca Ceauşescu”. Ci pur şi simplu cum americanii au avut “Epoca Reagan” sau “Epoca Bush” sau “Epoca Clinton”, englezii “Epoca Thatcher” ori “Epoca Blair”, nemţii “Epoca Kohl”, italienii “Epoca Berlusconi”, iar ruşii încǎ se scaldǎ în “Epoca Putin”, şi noi am trǎit ultimii douǎzeci de ani sub umbra a doi uriaşi politici: Iliescu şi Bǎsescu.

Cǎ ne place de ei, cǎ nu ne place, cǎ-i iubim ori urîm, e mai puţin important. Cel mai clar semn al semnificaţiei lor politico-istorice este cǎ nu ne pot fi indiferenţi. Cǎ nu ne lasǎ reci. Cǎ stîrnesc puternice pasiuni, nu doar zvîcnete de dispreţ leneş.

Cînd i-a venit vremea lui Iliescu sǎ se retragǎ din minţile românilor şi sǎ lase loc urmǎtorului, se prefigura o umplere a spaţiului orfan de cǎtre Adrian Nǎstase. Era aproape ca şi gata. S-au modificat legi esenţiale ale statului român pentru el, s-au aranjat prematur vile de protocol. Era practic o formalitate ca Nǎstase sǎ devinǎ urmǎtorul Vodǎ.

N-a fost sǎ fie. A venit Bǎsescu şi, precum un tǎvǎlug, s-a înfipt în minţile şi inimile românilor pentru urmǎtoarea decadǎ.

Acum e pe cale sǎ pǎrǎseascǎ şi el scena. Cǎ o va face formal la sfîrşitul lui 2014 ori suspendat mai înainte, chiar cǎ nici nu mai conteazǎ atît de mult. Asta pentru cǎ de ceva timp a început sǎ apunǎ în minţile românilor.

De cînd cu fatidicul pentru el an 2010, gata, românii l-au scos de la inimǎ şi nu mai e nici un semn cǎ-l vor bǎga la loc. La fel precum Iliescu în ultimii ani ai domniei sale nu prea mai avea carburant emoţional, şi Bǎsescu şi-a epuizat rezervele de simpatie. Altul! Sǎ vie altul! Le roi est mort, vive le roi!

Care roi? Asta e întrebarea. Momentul, istoric vorbind, e copt, e numa bun. Astrele s-au aranjat prielnic pentru ca cizmele sǎ fie descǎlţate de Vodǎ cel Bǎtrîn şi sǎ fie trase pe picior de Vodǎ cel Tînǎr. Iar aici vine întrebarea: tînǎr şi la vîrstǎ, şi la faţǎ, sau doar tînǎr simbolic vorbind, în sensul de “Cel Nou”? Un vodǎ tînǎr de 40 de ani ca Ponta ori ca Ungureanu? Un vodǎ tînǎr de 50 de ani, precum Antonescu? Un vodǎ “tînǎr” de 60 de ani, precum Oprescu ori Isǎrescu?

Repet: nu e vorba despre poziţia formalǎ de preşedinte, ci despre cea mult mai importantǎ de lider providenţial din minţile oamenilor.

Va rǎmîne Preşedinţia locusul acestui reper simbolic? Hiatusul de aproape 2 ani pînǎ la noile alegeri prezidenţiale va mişca oare acest locus dinspre Cotroceni spre Victoria? Vor interveni politicienii sǎ oficializeze acest transfer prin modificarea Constituţiei, dinspre o Republicǎ semi-prezidenţialǎ cum sîntem acum spre una fie mai puţin prezidenţialǎ, fie clar parlamentarǎ?

Întrebǎri complicate. Întrebǎri ce vor defini spaţiul şi jocul politic al urmǎtorilor ani.

Va fi foarte simplu, poate chiar al naibii de tentant, sǎ judecǎm majoritatea acţiunilor şi declaraţiilor politice la care vom fi martori în viitorul apropiat prin intermediul acestui filtru interpretativ, prin aceastǎ paradigmǎ teleologicǎ. Ce îi mînǎ pe ei în luptǎ? Ce-au voit acel Apus? Iaca sǎ ocupe reduta cea mai importantǎ din lupta politicǎ: locul de Tǎtuca din minţile oamenilor.

* * *

În discuţia de asearǎ de la Realitatea TV, Dorel Şandor, unul din invitaţi şi din colegii de platou, deplîngea interesul acordat acestui tip de gîndire şi îşi dorea o clasǎ politicǎ şi un popor mai puţin preocupate de Omul Providenţial şi mai interesate de instituţii.

Trecerea de la conducerea carismaticǎ la cea birocraticǎ, modernizarea instituţionalǎ, cum ar spune Weber şi orice lucrǎtor într-ale ştiinţelor sociale suficient de pedant încît sǎ nu se abţinǎ de la referinţe şi citate.

Domnul Şandor îşi dorea ca urmǎtoarea rundǎ de patimǎ politicǎ, de cǎutare de lider sǎ nu se mai desfǎşoare în coordonatele de pînǎ acum. Sǎ ieşim din intensitatea bǎsescianǎ a definirii situaţiei şi sǎ se îndreptǎm spre o conducere ceva mai ştearsǎ, ceva mai predictibilǎ, ceva mai reţinutǎ şi mai axatǎ pe colaborare şi pe respectarea buchii manualului instituţional, nu orientatǎ spre centralizarea deciziei la nivel personal.

Un funcţionar şters şi care sǎ-şi lase carisma acasǎ, aşa ca Isǎrescu ori ca Diaconescu (Cristi, nu Dan). Numele nu au fost rostite de domnul Şandor, le-am completat eu spre exemplificare.

Din pǎcate, mǎ tem cǎ dacǎ legislativul nu face o modificare a regulilor jocului înspre încurajarea selecţiei unui astfel de lider, înspre încurajarea întǎririi puterii instituţiilor depersonalizate în detrimentul unui lider intens, nu avem mari şanse sǎ trǎim o viaţǎ politicǎ depersonalizatǎ, care sǎ nu fie centratǎ pe persoanǎ, pe conceptul de Vodǎ, de Tǎtuca cel care ştie tot, face tot, judecǎ tot, hotǎrǎşte tot şi, mai spre sfîrşitul guvernǎrii, e vinovat de tot.

Apetenţa pentru un lider omnipotent, cel puţin la nivel fantasmatic, ţine de nivelul de maturitate emoţionalǎ al românilor. Mai bine spus, de lipsa de maturitate emoţionalǎ a românilor.

Cît timp nu sîntem autonomi emoţionali, cît timp nu sîntem maturi în viaţa noastrǎ de zi cu zi, cît timp aşteptǎm “sǎ se facǎ”, “sǎ se dea”, “sǎ ia cineva mǎsuri”, “sǎ fie locuri de muncǎ”, “sǎ creascǎ pensiile”. “sǎ facǎ ceva dom’le sǎ fie bine sǎ nu fie rǎu”, nu vom face pasul de la autoritate carismaticǎ la autoritate birocraticǎ.

Asearǎ colegii de platou, îndeosebi Dorel Şandor, au sǎrit repede sǎ mǎ acuze cǎ fac prost poporul român.

Nimic mai greşit. Încurcǎm conceptele. “Prost” în limbajul nostru de zi cu zi denotǎ o lipsǎ de inteligenţǎ raţionalǎ. Inteligenţa emoţionalǎ reprezintǎ o dimensiune autonomǎ, distinctǎ a funcţionǎrii noastre.

Nu acuz românii cǎ sînt proşti. Doamne fereşte! Nu sîntem nici mai proşti, nici mai deştepţi decît alte neamuri care fac umbrǎ pǎmîntului. Poate mai puţin educaţi, da. Aici e altǎ discuţie.

Dar nu despre asta e vorba în propoziţie. Ci despre faptul cǎ sîntem mai puţin maturi. Mai puţin autonomi, mai puţin pe picioarele noastre. Cǎ avem nevoie de cineva care sǎ ne ducǎ de mînuţǎ, de la maternitate la creşǎ la grǎdiniţǎ la şcoalǎ la liceu la facultate (cine o face) la locul de muncǎ în concediu la spital la azilul de bǎtrîni la mormînt.

Sǎ vǎ citez din definiţie: “The status of maturity is distinguished by the shift away from reliance on guardianship and the oversight of an adult in decision-making acts.”

Adicǎ e vorba de un lucru foarte simplu: de nevoia de pǎrinte şi de gradul în care sîntem în stare sǎ facem pasul la offside, sǎ pǎrǎsim incinta şi sǎ ne vedem de viaţǎ de capul nostru, autonom şi mîndru ca ungurul din bancul cu noaptea nunţii.

Nu e neapǎrat vorba de pǎrinţii propriu-zişi, ǎia care ne-au dat viaţǎ şi care ne-au îngrijit copilǎria. Problema este cǎ pe mǎsurǎ ce înaintǎm în vîrstǎ de cele mai multe ori plecǎm de acasǎ, dar rǎmînem cu nevoia de pǎrinte înfiptǎ în minte, cineva care sǎ ia decizii în locul nostru, sǎ ne spunǎ ce sǎ facem, ce e bine ce e rǎu, sǎ îşi asume riscuri în locul nostru, sǎ gîndeascǎ în locul nostru, sǎ ne dea reţeta de-a gata. Mother do you think they’ll try to break my balls? Mother should I trust the Government? Mother should I build the wall?

Acest pǎrinte care rǎmîne în mintea noastrǎ chiar şi dupǎ ce plecǎm de acasǎ şi ne facem noi cuibul nostru de oameni mari şi trişti ia mai multe înfǎţişǎri.

De cele mai multe ori se întrupeazǎ în Dumnezeu. El ştie tot face tot ajutǎ tot iubeşte tot pedepseşte tot hotǎrǎşte şi judecǎ tot. Nevoia de religie se bazeazǎ în bunǎ mǎsurǎ pe aceastǎ nevoie de pǎrinte de dupǎ pǎrinte. Sînt evident şi multe alte beneficii ale religiei, dar aceasta este cu siguranţǎ una dintre cele mari.

O altǎ reflexie a Pǎrintelui Omnipotent este Vodǎ. Tǎtuca cel politic. Cel care trebuie sǎ ştie tot sǎ facǎ tot sǎ hotǎrascǎ tot sǎ beleascǎ vinovaţii sǎ creeze locuri de muncǎ sǎ repare gǎurile din asfalt sǎ dea pensii sǎ treacǎ babele strada sǎ aibǎ grijǎ de standardele morale sǎ gestioneze politica internaţionalǎ şi sǎ dea moda la cravate şi costume.

Cu cît avem mai multǎ nevoie de pǎrinte, cu atîta în plan politic e mai mare nevoie de Tǎtuca la cîrma Naţiunii, a Poporului, a Neamului.

Ştim din alte tipuri de evidenţǎ cǎ sîntem un popor nu chiar matur emoţional. Dependenţa de cale, cum ar spune istoricii, ne face într-o oarecare mǎsurǎ sǎ fim aşa. Comuniştii ne-au fǎcut aşa, turcii şi habsburgii ne-au fǎcut aşa.

Dar nu numai istoria ne-a fǎcut ce sîntem. Şi cocoloşeala, rǎsfǎţul, maniera în care am fost crescuţi. Practicile de creştere a copilului la neamul românesc, dupǎ cum ar spune antropologii, îndeosebi în copilǎria timpurie, dar nu numai.

Valorile care de manierǎ insidioasǎ ne sînt inculcate de marile figuri blînde în care avem încredere cînd sîntem mici, pǎrinţi, bunici, cei care ne dezmiardǎ, ne rǎsfaţǎ, ne fac toate poftele, ne feresc de griji, de riscuri, ştiu ei întotdeauna cum e mai bine, ce e mai bine. Ei mari şi grijulii, noi copii şi scutiţi de a lua decizii.

Discuţia evident cǎ e complicatǎ şi necesitǎ aspecte, dupǎ cum ar spune Gigǎ Hagi, marele nostru filosof în viaţǎ. Însǎ avem indicatori destul de clari care sǎ mǎsoare acest nivel de maturitate emoţionalǎ.

Încrederea în religie, felul în care ne dorim locuri de muncǎ sigure, lipsite de riscuri, chiar şi dacǎ plǎtite mai prost, ponderea de antreprenori din rîndul adulţilor, atitudinea faţǎ de cei care îşi asumǎ riscuri.

Tot soiul de puncte pe radarul mǎsurǎrii sociale care, odatǎ unite ca în jocurile acelea de desenat, ne creioneazǎ o imagine a stǎrii emoţionale a naţiunii, cǎ tot e la modǎ aceastǎ sintagmǎ.

Ponderea de persoane mature emoţional, cele care sǎ gîndeascǎ şi sǎ acţioneze de manierǎ autonomǎ, nu dupǎ cum zice popa preşedintele primarul Dumnezeu orice altǎ formǎ de autoritate simbolicǎ, este scǎzutǎ şi datoritǎ deschiderii graniţelor.

Precum o mare maşinǎrie de centrifugare, Revoluţia şi mai apoi intrarea în Uniunea Europeanǎ au învîrtit şi selectat poporul în funcţie de acest criteriu şi i-au zvîrlit pe mulţi dintre cei pe picioarele lor pe alte meleaguri.

În anii 90 aveam aceastǎ centrifugare doar la nivel de elitǎ. Brain drainul care ne scotea smîntîna creierelor în strǎinǎtate, la mama lor de capitalişti veroşi şi neocolonialişti şi imperialişti care ne furau cei mai buni oameni, de parcǎ trimiteau trupe de comando sǎ-i rǎpeascǎ în noapte, nu cǎ ar fi plecat ei de bunǎ voie şi nesiliţi de nimeni.

Dupǎ 2005 şi mai ales dupǎ 2007, cînd formal s-a dat drumul la plecat cu buletinul, aceastǎ separare a smîntînei de zer, a celor care îşi asumǎ riscuri de cei care preferǎ sǎ le spunǎ alţii ce trebuie sǎ facǎ, s-a accentuat. Vreo 2-3 milioane de Ulysse de Mizil şi de Croitoraşul cel Viteaz de Dorohoi şi-au fǎcut bocceluţele şi au votat cu picioarele. Au ales Italia şi Spania.

Statistic vorbind, în rîndul lor identificǎm o pondere mult mai mare de persoane care bifeazǎ caracteristicile maturului emoţional: au gîndit cu capul lor, şi-au asumat riscuri, şi-au luat viaţa în propriile mîini, au acceptat amînarea gratificǎrii şi suferinţa pentru nişte scopuri raţionale.

Iatǎ cum, statistic vorbind, înainte de comunism eram mai toţi imaturi emoţional, cǎ cine îndrǎznea sǎ gîndeascǎ în front era repede luat în vizor, iar dupǎ 1989 am suferit o plivire, o selecţie care iar ne-a ţinut, la nivel de populaţie vorbind, jos din punct de vedere al maturitǎţii emoţionale.

Acesta este motivul, simplist vorbind, pentru care şi în continuare, indiferent de cît de mult s-ar opune Dorel Şandor şi alţii care vor instituţii ca la Bruxelles, vom trǎi şi în viitorul apropiat sub steaua nevoii de Tǎtuca şi în logica sǎpatului dupǎ el. Cine e? Cine e? Aratǎ-mi-l, sǎ pui mîna pe el, sǎ strig “Este!”

Şi pe urmǎ sǎ-i cer ceva, evident. O favoare, un loc de muncǎ, o binecuvîntare. Sǎ puie şi el mîna pe mine şi sǎ-mi tǎmǎduiascǎ rǎnile.

Mother do you think they'll drop the bomb? Mother do you think they'll like this song? Mother do you think they'll try to break my balls? Mother should I build the wall? Mother should I run for president? Mother should I trust the government? Mother will they put me in the firing line? Mother am I really dying? Hush now baby, baby, dont you cry. Mother's gonna make all your nightmares come true. Mother's gonna put all her fears into you. Mother's gonna keep you right here under her wing. She wont let you fly, but she might let you sing. Mama will keep baby cozy and warm. Ooooh baby ooooh baby oooooh baby, Of course mama'll help to build the wall. Mother do you think she's good enough -- to me? Mother do you think she's dangerous -- to me? Mother will she tear your little boy apart? Mother will she break my heart? Hush now baby, baby dont you cry. Mama's gonna check out all your girlfriends for you. Mama wont let anyone dirty get through. Mama's gonna wait up until you get in. Mama will always find out where you've been. Mama's gonna keep baby healthy and clean. Ooooh baby oooh baby oooh baby, You'll always be baby to me. Mother, did it need to be so high?

Acest articol a fost publicat prima dată pe blogul personal.