Despre nevoia de schimbare în societatea românească - supravieţuitoriii

Schimbarea în România trebuie făcută cu forcepsul

Schimbarea e grea….teribilă aş putea spune. Mai ales dacă încerci să schimbi realităţi care par împietrite în timp. Schimbarea nu ar trebui să se  adreseze oamenilor, ci mentalităţilor.Să nu aibă conotaţii personale şi nici peiorative. Schimbarea ar trebui să vină din dorinţa de a înlocui ceva mai puţin bun, un ceva devenit perimat, cu ALTCEVA.

Schimbarea nu ar trebui să  arunce la coş lucrurile bune pe care le găseşte în cale. Ci să le încorporeze într-o viziune mai amplă care să dea naştere la ceva mai bun şi de ce nu, mai drept.

Sună frumos….dar cu siguranţă un pic fantezist. Schimbarea în România trebuie, de multe ori, făcută cu forcepsul. Pe plaiurile noastre mioritice găsim jupâni care se identifică cu o cauză sau cu o instituţie pentru totdeauna. Consideră ca e al lor de drept totul pentru un simplu motiv; se cred singurii în măsură să decidă. Nu acceptă decât soluţiile alese de ei şi, dacă cineva vine cu alternative îl denigrează mai mult sau mai puţin subtil până reuşesc să-l înlăture. Dispreţuiesc cultura şi, dacă termină argumentele, îşi aduc aminte că sunt golani (derbedei) şi legea pumnului poate fi o ultimă variantă câştigătoare.  

Se înţeleg şi cu politicienii (mulţi fac parte din clasa politică şi trec dintr-o barcă în alta fără probleme) şi cu lumea interlopă. Participă la festivităţii culturale cu aceeaşi dezinvoltură cu care se duc la şpriţuri cu băieţii dubioşi din clanurile mafiote.  Au un mod de viaţă mult peste veniturile încasate şi nu se feresc să arate că au potenţă de orice fel.

Vorbesc de Dumnezeu la fel de uşor precum se duc la piaţă şi singurul lor crez e să-şi atingă scopurile indiferent de mijloace.

Aceşti indivizi se transformă peste noapte şi nu au nici ideologie, nici principii, ci doar interese. Înţeleg să treci de la un partid la altul o dată…Oamenii se schimbă, partidele se schimbă…se pot întâmpla multe. Dar când această trecere este condiţionată doar de păstrarea funcţiilor şi privilegiilor, aici apare o problemă. Şi acest lucru nu se întâmplă doar la nivelul preşedinţilor de consiliu judeţean, sau al baronilor locali.

Orice parvenit a pus mâna pe o cloşcă cu puii de aur nu o mai lasă din mână în veci. Se colorează în orice culoare politică e necesar, aduce orice fel de argumente posibile şi imposibile, vorbeşte de trecut şi de viitor, se roagă, se luptă, plânge, şi în acelaşi timp ţine la spate bâta cu care dă în cap oricui vrea să-i strice “combinaţiile”.

Are un discurs care te poate face să lăcrimezi doar la gândul luptei lui necontenite pentru adevăr şi dreptate. Nu dă răspunsuri directe, ci îţi vorbeşte în parabole pline de adânci înţelesuri. Îţi zâmbeşte în faţă şi nu are nici un fel de regret când îţi sapă groapa. În limbajul urban se numeşte “supravieţuitor”. Adică orice s-ar întampla el rămâne deasupra vremurilor, nimeni şi nimic nu-l poate desprinde de obiectul parvenirii lui.

Recunoaşteţi personajul?