Declaraţia de la Roma. Toţi şefii de stat susţin că au câştigat

A fost dată publicităţii Declaraţia de la Roma. Încep să apară reacţii din care deducem că s-a ţinut cont de toate cerinţele şi dorinţele şefilor de stat şi de guvern prezenţi la Conferinţa de la Roma.

Preşedintele Klaus Iohannis a declarat sâmbătă, la Bruxelles, că atât România, cât şi alte ţări s-au opus „cu succes” proiectului unei Uniuni Europene în două viteze şi că această sintagmă a dispărut din discursurilor liderilor europeni.

Aşa o fi, dar în declaraţie scrie negru pe alb altceva: „Vom acţiona împreună, cu ritmuri şi intensităţi diferite acolo unde va fi necesar, dar mergând în aceeaşi direcţie, aşa cum am făcut în trecut, în conformitate cu tratatele şi păstrând uşa deschisă celor ce doresc să se alăture mai târziu.”

Nu scrie cu două sau mai multe viteze, dar scrie „cu ritmuri şi intensităţi diferite acolo unde va fi necesar”. Este altceva? Fiecare cititor înţelege ce vrea.

Viktor Orban, premierul Ungariei, este şi dânsul mulţumit de Declaraţia de la Roma. „Propunerile Ungariei au fost incluse în textul semnat sâmbătă şi, din punctul de vedere al intereselor ungurilor, acesta este un document bun”, spune Viktor Orban.

El a vorbit concret despre pasajele din text care fac referire la importanţa protejării frontierelor UE şi care menţionează că statele membre trebuie mai degrabă să ofere singure soluţii pentru problemele Europei decât să aştepte instituţiile comunitare să facă acest lucru.

Unde o fi văzut dl Orban aşa ceva, nu ştiu. În textul Declaraţiei scrie negru pe alb, la obiective, altceva: „O Europă sigură şi securizată: o Uniune în care toţi cetăţenii se simt în siguranţă şi se pot deplasa liber, în care frontierele noastre externe sunt securizate, cu o politică în domeniul migraţiei eficientă, responsabilă şi durabilă, cu respectarea normelor internaţionale; o Europă hotărâtă să combată terorismul şi criminalitatea organizată”.

Eu nu văd unde se spune că statele membre să ofere singure soluţii pentru securizarea frontierelor.

În sine, Obiectivul din Declaraţie este un lucru important. Mai degrabă aş interpreta ca securizarea frontierelor este treaba tuturor statelor, iar cine nu este în stare, apelează la celelalte state pentru sprijin.

Tot d-l Orban apreciază că Declaraţia plasează politicile sociale în decizia ţărilor membre. Nici nu poate fi altfel, e o problemă care ţine de specific şi intră în zona subsidiarităţii.

La Obiectivul nr. 2, Declaraţia prevede: „O Uniune care promovează o creştere susţinută şi durabilă, prin investiţii, reforme structurale şi eforturi către finalizarea uniunii economice şi monetare; o Uniune a economiilor convergente”

Uniunea economică şi monetară este ţelul UE, prevăzut şi în tratatele sale. La fel convergenţa economiilor. Pot exista state care doresc să aibă deplină libertate de a decide în direcţia aceasta. Da, dar respectând principiile şi prevederile sacre din tratate: deficit bugetar limitat la 3%, deficit structural limitat la 1%, îndatorarea sub 60% din PIB, respectarea celorlalte echilibre macrostructurale.

Dacă politicile sociale tind să distrugă stabilitatea economică a unei ţări, UE are şi pârghiile de a sancţiona aceste tendinţe. După ce s-a „fript” cu Grecia, UE nu mai este dispusă să rişte. Mai ales cu ţări care nu se află în zona euro. De aici avertismentele repetate adresate României, în legătură cu respectarea ţintei de deficit de 3%.

Referirea la investiţii şi reforme structurale nu este deloc întâmplătoare. În locul conducătorilor României aş privi cu multă atenţie la acest pasaj. Sigur că într-o Declaraţie aniversară nu se pot enunţa critici şi puneri la punct a unor parteneri. Dar Comisia Europeană are şi pârghii importante de acţiune, dacă nu se respectă prevederile tratatelor semnate de parteneri.

• Fondurile nerambursabile. Nu este prevăzută nicăieri în tratate obligaţia contribuabililor europeni de a susţine cu eforturi proprii, din banii plătiţi la bugetul UE, aventurile economice ale unor state precum Grecia, şi mai nou România. Şi aşa România are o rată de absorbţie a fondurilor europene extrem de scăzută. Dacă va deveni evidentă depăşirea deficitului bugetar, s-ar putea să nu mai vedem nici un euro de la Comisia Europeană.
• Participarea la decizii. Tratatele UE prevăd interzicerea participării prin vot la deciziile UE, în cazul acelor ţări care nu respectă alte prevederi importante ale Tratatelor.
• Nerespectarea principiilor şi valorilor statului de drept, prevăzute în Tratatul de la Copenhaga. În cazul României, recentele evenimente legate de OUG 13, de legislaţia penală, de încetinirea sau blocarea luptei anticorupţie, sunt urmărite cu maximă atenţie de forurile UE, fapt ilustrat de intervenţiile oficialilor UE la evenimentele recente de la noi. Care au fost reacţiile nepublice, pe căi diplomatice, nu ştim dar e lesne să ni le imaginăm.
• România nu este în zona euro şi în spaţiul Schengen. Chiar şi numai aceste două realităţi sunt importante pentru discuţia care se poartă asupra Europei cu două sau mai multe viteze. România nu beneficiază de „viteză” de dezvoltare a nucleului dur al UE, format din statele aflate în zona euro. Aşa că speranţele că nu va fi o UE cu mai multe viteze sunt contrazise de evidenţa din teren.
• Politicile în domeniul migraţiei şi terorismului. Deşi afectează, deocamdată, doar ţările mari din UE, ţările mai mici, neafectate încă, nu se pot deroba de la obligaţiile ce le revin în cadrul UE. Nu de alta, dar s-ar putea să le vină rândul!
• Brexit-ul nu este menţionat. E de la sine înţeles ca „dragoste cu sila nu se poate”. Dar ţările aflate in UE ar trebui să ia aminte la costurile formidabile plătite de Marea Britanie, înainte de a-şi propune să facă un pas asemănător.

UE a pornit cu speranţa că punându-şi la un loc resursele umane, financiare şi materiale, ţările UE vor face mai bine faţă concurenţei altor poli economici, vor evolua spre bunăstare, dezvoltare şi modernizare împreună, cu mai mult succes.

Că unele state, de exemplu Grecia, au înţeles să profite de context şi au ajuns la datorii uriaşe, nu trebuie să se mai întâmple. Apartenenţa la UE înseamnă drepturi, dar în aceeaşi măsură şi obligaţii. Şi nu puţine.

Nu mă îndoiesc că, dincolo de tonul triumfalist, necesar în astfel de ocazii, nucleul dur al UE va şti să asigure echilibrul necesar între drepturi şi obligaţii. Nucleul dur, pentru că ţările respective sunt donatoare nete la bugetul UE. Din contribuţiile cetăţenilor lor se construieşte bunăstarea, modernizarea, infrastructura ţărilor beneficiare nete de fonduri europene.

România a câştigat şi continuă să câştige din apartenenţa la UE. Dar trebuie să respecte întru totul prevederile Tratatelor semnate şi asumate. Dacă nu, va rămâne în plutonul ţărilor de „viteza” a doua, a treia sau la şi „altele”. Chiar şi fără etichetă lipită pe frunte.