De ce tac românii care tac

Sunt totuşi foarte mulţi care ignoră un lucru fundamental: puterea unui partid politic constă, realmente, în numărul de susţinători ai acelui partid, cu tot ce înseamnă acesta. Toate celelalte reprezintă pârghii de exercitare a puterii politice.

Cu alte cuvinte, într-o societate democratică, un partid (coaliţie) nu poate rezista la butoanele unei ţării, dacă măsurile pe care acesta le aplică vin în răspăr cu năzuinţele mulţimii, cu aspiraţiile norodului.

De un an şi jumătate, ne este dat să vedem un „spectacol” unic în lume, acela în care coaliţia PSD-ALDE aflată la guvernare modifică şi emite perseverent legi, având ca ţintă primordială nu întărirea justiţiei, ci anihilarea ei. În numele „democraţiei” şi pentru „binele” neamului, aşa-zişii politicieni (în imensa lor majoritate, analfabeţi) ce intră în alcătuirea acestei stranii coaliţii cocoţate în fruntea ţării se străduiesc, şi nu fără succes, să legifereze furtul, să legitimeze corupţia, să desfiinţeze justiţia. Nu-i exclus să auzim, în curând, că, pentru a smulge, odată pentru totdeauna, răul din rădăcină, s-a hotărât scoaterea cinstei în afara legii. Scurt: eşti cinstit, eşti vinovat!

Dinaintea acestei situaţii ce forţează absurdul dincolo de limitele sale ― devansând cu mult imaginaţia (confruntate cu realitatea românească, personajele kafkiene nu trec decât ca palide copilării) ― doar câteva sute de mii de români se arată nemulţumiţi. Restul tac. De ce? Tăcerea lor ar trebui să dea de gândit. Eu cred că de aici ar trebui pornit într-o analiză atentă şi obiectivă a societăţii româneşti, aici se află punctul nevralgic ― altminteri totul cade într-o retorică semeaţă. Pe câţi dintre români, cel puţin sub aspect socio-profesional, îi avantajează aceste modificări sau emiteri de legi care au a consfinţi răul, corupţia, furtul, impostura, incompetenţa etc.? Câţi dintre politicienii opoziţiei sunt de acord (tacit, fireşte) cu această aberantă inversare de poli ce are a „spăria gândul”, vorba cronicarului? Câţi dintre români zac amorţiţi în indiferenţă şi de ce?

După atâta amar de ani, rodnici în lucrative feste politice (multe de neimaginat), mai sunt totuşi foarte mulţi concetăţeni care cred că indivizii intraţi în politică (la vârf sau nu) sunt mânaţi de mari idealuri naţionale, că au a „face ceva” pentru ţară, că singurul lor scop este propăşirea neamului.

Se pare că aceşti oameni nu sunt niciodată suficient de dezamăgiţi. Gata oricând să acorde un cec în alb oricărui „politician” dispus să plângă de mila poporului (sau priceput în a gâdila orgolii şi interese), aceştia nu cântăresc, nu măsoară, nu judecă. Ei speră. Atât! Asta e datoria lor: să spere ― de la o zi la alta, de la un mandat la altul (de la o veşnicie la alta, dacă s-ar putea).

Ipocrizia şi manipularea au ajuns îndeletniciri cruciale şi izbutesc cu brio ― nici nu e de mirare, atâta vreme cât ignoranţa şi nepăsarea sunt de neclintit.