Sultanismul, după cum descria Max Weber acest tip de guvernare autocratică într-o carte apărută postum (Economie şi societate), este în principal bazat pe deciziile discreţionare ale unui lider politic care adminitrează societatea prin bunul său plac. Numirile prin firman şi mazilirile celor doi premieri ai PSD într-un singur an sunt indicii directe ale naturii sultaniste a regimului Dragnea. Aceste decizii arbitrare, care nu ţin cont de binele colectiv, ci numai de intenţiile private ale Sultanului au fost vizibile şi în contextul vizitei premierului japonez, lăsat să stea cu mâna pe tulnic în aşteptarea unei întâlniri la nivel înalt ce nu a mai avut loc. Pentru că sultanul nu ţine cont de faptul că deciziile sale afectează imaginea ţării, liderul sultanist are obiectivele sale personale şi ele prevalează de fiecare dată în faţa binelui societăţii.

O democraţie sultanică este un sistem politic în care domnesc nepotismul, patronajul patrimonial, corupţia endemică şi comportamentul gangsteresc.

Weber, care a aplicat termenul în contextul a ceea ce descria drept societăţi patrimoniale, unde statul controlează resursele naţiunii şi unde accesul la aceste resurse asigură unei bunăstarea unei elite incompetente, demonstra că sultanismul este larg răspândit în ţările orientale şi, prin influenţa turcomană, în cele balcanice. Această formă de administraţie este gestionarea statului prin puterea discreţionară a unui „jupân”, cum se auto-definea fostul preşedinte Băsescu. Sultanismul românesc nu este creaţia personală a lui Dragnea. Ceauşescu însuşi conducea România socialistă în stil sultanic, iar republica mioritică post-decembristă nu a făcut decât să perpetueze mecanismele statului patrimonial. Guvernarea sultanică nu are scop ideologic, nu este limitată de idei şi principii politice, singurul stimulent este acela de a obţine profituri materiale.

După cum arătau Chehabi şi Linz, în studiul clasic despre societăţile neo-sultaniste, acestea funcţionează pe baza unui amestec de frică şi cadouri cu care şeful îşi ameninţă şi recompensează subalternii de la nivel local. La rândul lui, şeful administraţiei patrimoniale extrage beneficii indirecte din această piramidă a intereselor oneroase.

Acum firmanul nu mai vine de la Marea Poartă, ci de la mica portiţă de pe şoseaua Kiseleff. Acolo se întruneşte la ceas de seară Divanul, sub forma Cex-ului, pentru a „scoate din domnie” pe cine vrea dregătorul când consideră că nu ţi-ai îndeplinit obligaţiile patrimoniale faţă de el. În regimurile sultaniste, ca şi în vremea fanariotă, funcţiile nu se merită, se cumpără. Achiziţionarea poziţiilor publice nu se face neapărat pecuniar, ci mai ales prin fidelitate faţă de Sultanul de Teleorman.

Liderul patrimonial tipic face apel la demagogie şi populism pentru a-şi proiecta o imagine de tătuc benign. De aceea regimul lui „Daddy”, faţă de regimul Tătucului Stalin sau al părintelui iubit Ceauşescu, pare să aibă o dimensiune pozitivă. Numai că, în spatele imaginii de conţopist cu cămaşă albă fără cravată, Sultanul de Teleorman controlează toate instituţiile statului, de la Parlamentul şi Guvernul, complet vasalizate, la instituţiile neînsemnate de pe plan local unde roiesc viziri şi mici efendi, numiţi prin peşcheşuri şi plocoane.

De fapt, favoritismul şi numirile unor incompetenţi la toate palierele administrative întăresc sultanismul. Pentru că toţi cei care sunt în jurul sultanului şi sub el trebuie să ştie că sunt slujitorii săi, şi au obligaţia să se comporte ca nişte servitori, slugi fidele şi bine recompensate pentru prestaţia lor lamentabilă. Ei trebuie să ştie că funcţia lor depinde de existenţa acestui lider. De aceea, de îndată ce apar atitudini de lipsă de obedienţă, sultanul trebuie să le taie capul celor care nu îl ascultă.

De aceea, dragnismul seamănă în acest sens cu putinismul, pentru că liderul numeşte în funcţie doar surogate ale puterii sale, mici marionete politice. România şi Rusia de azi sunt în aceeaşi măsură sultaniste, deoarece administraţia publică şi întreaga guvernare sunt instrumente ale şefului, care îşi pune oamenii în poziţii cheie pentru a controla întreaga societate.

România condusă de Dragnea se bazează pe sisteme de relaţii şi complicităţi, iar cea mai clară dovadă este dată de faptul că apropiaţii săi apar mereu în funcţii importante. „Republica Teleormania”, cum a fost descrisă ironic noua Românie dragniană, este formula care descrie foarte bine solidaritatea kleptocrată, de tip sultanist. Folosind tehnici împrumutate din erdoğanism, mai ales conducerea bazată pe loialităţi locale, micile cârdăşii şi tactica guvernării prin substituţi, urmată de epurări nemiloase, inspirată din putinism şi preluarea metodelor orbaniste de cultivare a unui naţionalism autoritarist, regimul Dragnea face parte integrantă din reţeaua noilor democraţii iliberale din Europa de Est.

Nu în ultimul rând, aşa cum constata şi Weber, cel mai mare pericol al administrării sultaniste şi al sistemelor patrimoniale, îl reprezintă inaderenţa lor la mecanismele capitalismului. Pentru că le lipsesc predictibilitatea şi stabilitatea legislativă necesare unei economii libere, fluctuaţiile de standarde şi incertitudinea regulilor de intracţiune conduc la o instabilitatea generală. Desigur, această instabilitate serveşte tot întăririi puterii Sultanului.

Din păcate, tocmai pentru că este puternic înrădăcinat în comportamente sociale considerate la noi naturale, neo-sultanismul regimului Dragnea îşi va menţine controlul asupra statului român. De fapt, dacă ne uităm în jurul nostru, în instituţiile publice şi chiar private, vom vedea condiţiile prielnice ale sultanismului. Efectele unor secole de fanariotism, turcizare şi balcanizare nu pot să dispară peste noapte.

Ce dovadă mai bună decât cele 2,2 milioane de concetăţeni care se uită seară de seară, ca nişte başbuzuci damblagii la „Suleyman Magnificul”? Faptul că printre aceştia se numără şi Daddy!