De ce este Rrromânia astfel

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dacă Dumnezeu o fi re-întrupat ciobanul mioritic prototipal în Gigi Becali, blestemată fie oaia pithică, mânca-o-ar gălbeaza, a mistificat intreaga istorie românească ! Asta ar fi concluzia, vazută din mahalaua mea, la cartea domnului profesor Lucian Boia, "De ce este România altfel".

Cartea constată “viclenia istoriei“ de a ne împlini destinele altfel decât ne dorim, ceea ce ne face resentimentari sau abulici, iar istorificarea  –psihoză a re/povestirii şi falsificării adevărului despre noi înşine – devine narcisism, naţionalism, xenofobie si rasism, ca nevoie nevrotică de echilibru cu propriile fantasme şi eşecuri. Fatalismul lui “aşa a vrut Dumnezeu“, ca inerţie civică,  pare mai degrabă o poveste a non-acţiunii şi  rezistenţei la schimbare, a absenţei unui plan coerent al modernizării/europenizării, cu “analiză SWOT“ (puncte forte, puncte slabe, oportunităţi, ameninţări externe),  care să dea un sens în istorie României, vieţii noastre. “Să-ţi faci planul, ca ţiganul“ înseamnă, in cazul rromilor, să te iluzionezi că lucrurile se vor schimba, chiar dacă nu depinde de tine, pentru că eşti “om de departe“, un exclus, cel mult un tolerat, oricâtă responsabilitate ţi-ai asuma. “Dacă ai murit, cine o să mai stea în vila de la Sinaia, în casa de vacanţă de la Neptun, cine o să mai conducă elicopterul tau auriu, aoleu ?“ – îşi jelea ţiganca ( rromnia!) bărbatul. “Da avea aşa ceva?“  – au intrebat “tiganii“(rromii), contrariaţi. “Nu, dar avea de gând să-şi ia“ – a zis ea. Dincolo de hazul de necaz, din care se înţelege că uneori fantasma e preferabilă realităţii crunte, “iesirea din robie“, ca Libertate, este posibilă doar printr-o revolutie a minţii şi voinţei colective.

În Occident, “mintea“, ca raţiune, a traversat in ultimele secole o criză binefăcătoarecare, care a desvrăjit, prin “iluminare“, spiritul, in care rolul elitelor culte a fost – şi incă mai este - crucial. A fi artist sau intelectual în România încă nu înseamnă asta, pentru că, zice Caragialeîntre moftangii, cei de spirit şi cu oarecare talent sunt mai slabi de înger decât imbecilii. Evident, intr-o asemenea “conjuraţie a imbecililor“, a apartine “speciei cârtitoare“ a intelectualilor (Lepenies, “Ce este un intelectual european?”) înseamnă să-ţi asumi riscul de a fi atacat de  tot felul de “intelectuali publici“, populisti, pentru care “tradiţia“ înseamnă incremenire in proiect, intr-un românism deşănţat, decalibrat, demult apus.

După Kierkegaard, cel din “Stadiile nemijlocite ale erosului“, cultura romanească ar cam bate pasul pe loc, blocată in stadiul estetic, al re şi răs-povestirii, pentru că nu-şi asumă saltul colectiv spre stadiul etic, nici spre cel religios (sau eretic!), deşi le evocă frecvent. “Românul s-a născut poet“ s-a dovedit a nu fi decât un îndemn, poate o ironie a lui Alecsandri (de ce nu se scrie Alexandri sau, mai pe moldoveneste, Alixandrii?), din care ar trebui inţeles că blocarea în tradiţie, între raţiune şi naraţiune/ poveste, era contraproductivă incă din secolul al XIX-lea, de la fondarea statului modern român.

Dacă am fi avut o mentalitate occidentală,  bazată pe raţiune, autoritatea s-ar fi fondat pe dreptate socială şi Cunoaştere, pe o etică a com-uniunii si com-unitaţii. Adaptate la mentalităţile româneşti nereformate, medievale, principiile democratice ale libertăţii, egalităţii şi fraternităţii devin retorici false, în baza cărora Gigi Becali, si alţi ciobani, au devenit parlamentari, după ce şi-au vândut oile (şi nu pierdut, cum se spune la radio Erevan si în doina eponimă!). Fotbalul şi politica au devenit “sporturi“ facile, singura condiţie este să ai bani, ca să intri în joc, sau măcar să fii chibiţ, cât să-ţi iasă un bacşiş de la masa Puterii – cum fac până şi liderii rromi actuali.

Adevărul mai probabil al “Mioriţei“ ar fi că baciul muntean, după ce s-a asigurat că lăutarii (noi, rromii!) şi “poeţii de curte“ vor cânta varianta lui de agendare publică ( la Antena 3, la Realitatea?), a confiscat (furat?) oile baciului moldovean şi ungurean, pentru ca era o(r)toman, adica avea “pile“ la  a u t o r i t ă ţ i (Tată, Stăpan, Şef, Judecător, Superior, enumeră Kojeve, incercand o definitie a conceptului traditional de autoritate). Era “şmecher“, conform DEX : “MOFTANGÍU, moftangii, s.m. (Fam.) Om neserios pe care nu se poate conta, flecar (şi şmecher)“.

Strămutat in mahalalele urbanului, ciobanul mioritic pare să fie  “moftangiul“, cântând, apud Goga: “De ce m-aţi dus de lângă (v)oi, / De ce m-aţi dus de-acasă“, în care moftul este un “of“ al dezrădăcinării şi nostalgiei eternei reintoarceri a refulatului. In loc sa fie ironic-critică, pentru a indrepta moravurile, este băşcălia caragialescă expresia negativităţii şi resentimentului, distanţării de lume prin ironie, indiferenţă faţă de normele morale şi sociale, in care inferiorizarea Celuilalt inseamnă să moară şi… oaia vecinului ?

“Râdem de unu’ doi, şi lumea râde de noi“ este meteahna celui care nu-şi asumă dialogul cu Celalalt, care nu accepta alteritatea, nici dialogul, ca schimb de opinii sau interese, veşnic închis în narcisism nevrotic, în libertate negativă. Zice Caragiale, acum mai bine de o suta de ani: Moftangiul este patriot hotărât, naţionalist exclusiv, român până în măduva oaselor! toată lumea trebuie s-o ştie! Guvernamental, sau, când din nenorocire nu se poate asta, opozant, moftangiul felicită Rrromânia în cazul întâi, o deplânge în cazul al doilea, în ambele cazuri o iubeşte până la nebunie. De aceea, el urăşte cu furie tot ce nu e român, tot ce nu e national (…) Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sărac sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tânăr, bătrân, de un sex sau de altul sau de amândouă, el a fost, este şi va fi român adevărat... Să te păzească Dumnezeu să ataci Rrromânia lui oricât de pe departe, căci moftangiul român e aci gata sa te zdrobească.

Dacă narcisismul devine colectiv, dictatura şi dependenţa înrobesc Libertatea, visul mistic si laic de dintotdeauna al Omului, riscând să provoace o nesfârsită “recădere in istorie“, în primitivismul inceputurilor conştiinţei de sine individuale sau colective. Este o pedeapsă binemeritată pentru cei care-şi uită sau mistifică trecutul, neasumându-şi-l, pentru a părea altceva decât sunt, cu o identitate nou-nouţă, in fapt, o altă mască şi iluzia altui obraz.

Domnul Boia, doar contextualizănd problema, consideră conflictul latent dintre rromi si români o consecinţă a confuziei deranjante dintre român şi rrom – ceea ce  este excesiv de simplist. Chiar in condiţiile in care rromii din România şi-ar spune ţigani, cincisprezece milioane de rromi din  lume ar continua să utilizeze etnonimul “rom“. In cazul rromilor, adevărata chestiune, din perspectiva istorică, este  recunoaşterea Sclaviei acestora în Ţările Române, caz unic în Europa, precum şi conştientizarea publică a faptului că, prin violenţă şi număr de victime, Holocaustul evreilor si rromilor din România se situează imediat după cel al Germaniei naziste.  Am putea, astfel, avea măcar o explicaţie a motivaţiilor retardului socio-cultural al rromilor, în raport cu populaţia majoritară.

Politicile publice de împăcarea cu propria istorie a celor care consideră România patria lor, indiferent de naţionalitate, religie, culoare (politică) ar fi începutul resolidarizarii, printr-o impunere a unei “etici a recunoasterii“. Fanon, in critica filosofiei istorice a lui Hegel, consideră că niciodată  stăpânul şi sclavul nu vor ajunge la o constiinţă de sine interdependentă, ceea ce exemplul istoriei americane infirmă (a se vedea Obama), dar exemplul românesc continua să confirme. La fel, in privinţa Holocaustului, Germania a cerut public scuze rromilor, inaugurând un memorial al victimelor, România continua să-şi accepte erorile istoriei, muşamalizându-le. 

Va continua să fie altfel, câtă vreme elitele sale intelectuale şi publice nu vor inceta să gândeasca etnic (national), şi nu european, avănd in vedere si persoanele aparţinând minorităţile naţionale (absente în manualele de istorie) şi ei (cetăţeni) “români, mai mult sau mai puţin oneşti“ – cum  zice Caragiale. “Intelectualul european“, specie careia domnul Lucian Boia îi aparţine, rămâne un agent important al schimbării, al “iluminării“, măcar pentru a impiedica “becalizarea“ (ţigănizarea?) României. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite