Complicităţile noastre

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dacă nici la date istorice grele, precum 23 august, nu ne reflectăm situaţia, aparent fără ieşire, privind-o prin luneta trecutului ei totalitar, când? Şi cum să le găsim soluţii ispitelor populiste, antidemocratice?

E Europa într-un război antiterorist declarat doar de francezi? Germanii de ce nu vor să ştie de el? Şi ce-i cu est-europenii? Unde e imperativa noastră coeziune în faţa multiplelor atacuri nu doar teroriste, ci totalitare care ne confruntă? Lipseşte la apel.

Oare de ce lipseşte? Parţial din cauza decuplării clasei politice europene de grijile omului de rând. Dar şi din cauza clivajului dintre naţiuni şi a celui est-vest, care, nu în ultimul rând, e o genune a memoriei, un abis, un hău aparent fără fund, săpat nu atât de inadecvarea politicienilor, cât de stăruinţa multor europeni de a rămâne indiferenţi la istorie, ori de a tolera falsificarea ei. Ceea ce-i transformă în complici şi reduce la absurd orice tentativă de articulare a unei naraţiuni europene comune.

Dacă am greşit, trădat, păcătuit, dacă am fost alăturea cu drumul, cine-i de vină? Vecinul. Duşmanul. Necuratul. Celălalt. Altcineva. Noi? Niciodată.

Or, nu cutremurul ucide atât cât furtul şi neghiobia inginerului constructor. Nu omoară boala ori bacteriile nosocomiale cât asasinează corupţia, neglijenţa la igienă şi incapacitatea unor medici. Dar nimic nu e mai simplu decât să ne inventăm scuze. Dacă am greşit, trădat, păcătuit, dacă am fost alăturea cu drumul, cine-i de vină? Vecinul. Duşmanul. Necuratul. Celălalt. Altcineva. Noi? Niciodată.

Istoria României nu face excepţie. Că slujbaşii totalitarismului o falsifică nu e de mirare. Căci toate mişcările totalitare sunt, cum relevă Hannah Arendt în Originile Totalitarismului, obsedate de istorie. Obiectivul lor? S-o contrafacă, lichidând reperele morale ale neamului. Aşa începe „asasinarea persoanei morale din om”, spre a prelua sintagma Hannei Arendt. Aşa începe distrugerea solidarităţilor fireşti ale oamenilor liberi. Se acoperă cu noroi fapte luminoase.

De pildă, cea a regelui Mihai de a pune umărul la înlăturarea dictaturii antonesciene. Scopul falsificării e vădit. Neamul îşi pierde memoria. Odată estompat trecutul şi obliterate valorile şi demnitatea se poate lesne sugruma şi libertatea. Naţiunii i se diluează ori i se decartează identitatea astfel încât cetăţenii să dispară, iar inşilor, izolaţi să li se poată canaliza non-viitorul către fundătura terorii totale. Înainte de a se putea instaura domnia fărădelegii trebuie instalată hegemonia amneziei.

Dar de ce oare mint democraţii? Din prostie, neinformare, ipocrizie, poftă de succes. Ca să dea bine povestea. Uneori inventează din patriotism cuplat cu raţiuni tactice. Unor români le pare că, în dezastrul istoriografic generat de succesive dictaturi, de la tirania legionară şi antonesciană la cea comunistă şi postcomunistă, masele au suportat o îndoctrinare de asemenea proporţii, încât nu li s-ar mai putea încredinţa adevărul, astfel că niţică propagandă „pe invers” n-ar strica.

Aşa s-a ajuns să se afirme, bunăoară, că la 23 august 1944 românii nu şi-ar fi „trădat” aliaţii. Or, deşi bine venită, întrucât i-a reaşezat pe români de partea bună a istoriei, răsturnarea marcând exact cinci ani de la blestemul acordului Hitler-Stalin, a fost nu doar o lovitură de stat. A însemnat neîndoielnic şi trădarea aliaţilor germani.

S-a spus, desigur, nu fără temei, că nemţii nu şi-au ţinut angajamentul faţă de armata română (repliindu-şi trupele spre nord, în loc să apere Nistrul). În plus, s-a opinat că acţiunea s-ar fi bucurat „de acordul desăvârşit al majorităţii poporului român”, după cum aflăm dintr-un interviu inedit, atribuit lui Corneliu Coposu. Nu e însă clar pe ce fel de probe se bazează prezumtiva sa părere privind „acordul desăvârşit al majorităţii poporului român”. Mergând pe acest fir e, evident, important să ne întrebăm ce anume a fost lovitura de stat a colonelului Stauffenberg şi a conspiratorilor din cercul său, care a eşuat cu o lună înainte de puciul românesc. N-a fost ea o trădare a comandantului suprem al armatei germane, care era Hitler? Ba a fost. Ceea ce nu i-a diminuat nici legitimitatea, nici caracterul benefic.

Realitatea tristă este că, dacă vrem să evităm complicitatea cu duşmanii societăţilor deschise, trebuie să ne obişnuim să ne asumăm adevărurile neplăcute. Da, apărarea unui popor tiranizat şi salvarea lui, după ce-a greşit grav, inclusiv faţă de sine şi de istoria proprie, sunt dificile şi pline de capcane. Dacă un popor a acceptat să renunţe la democraţie, dacă a admis să se lase guvernat de tirani, susceptibili, ca Hitler, legionarii sau Antonescu, să comită crime în masă şi să se dedea la genocid, e greu să fie scos din hăul în care s-a autoprecipitat.

A-i cosmetiza trecutul nu doar că nu-l ajută. Îi compromite viitorul. Puciurile înlăturând criminali de la putere nu sunt, deci, de-ajuns. Întrucât totalitarismul nu moare odată cu liderii totalitari, mai e nevoie de memoria vie a catastrofei şi a cauzelor ei, precum şi, întru evitarea oricărei reşute, de educarea, în spiritul memoriei, a unui număr critic de cetăţeni. La acest capitol greşesc şi estul, dar şi vestul, pregătind involuntar terenul viitoarelor dictaturi.

În realitate, problema esenţială a UE ţine tocmai de incapacitatea ei de a-şi ţine promisiunile de pace, libertate şi prosperitate şi de a evita decuplarea centrului de periferii, a noii Europe de cea veche, a liderilor ei de un popor marginalizat.

Erorile în materie de memorie au creat un dublu clivaj european. Unul nu doar mental, ci şi teritorial, între est şi vest, devenit vizibil, între altele, nu doar în atitudinea funciarmente divergentă în criza refugiaţilor. Ci şi, bunăoară, în simbolismul politic afişat de liderii Germaniei, Franţei şi Italiei, în tentativa lor de a acredita ideea că „Europa” nu ar fi problema, ci soluţia tuturor neajunsurilor date. În realitate, problema esenţială a UE ţine tocmai de incapacitatea ei de a-şi ţine promisiunile de pace, libertate şi prosperitate şi de a evita decuplarea centrului de periferii, a noii Europe de cea veche, a liderilor ei de un popor marginalizat.

Şi amnezic. Fiindcă clivajul celălalt rămâne, esenţialmente, unul al memoriei. Pare imposibil să convingi o elită franco-germană preponderent de stânga, 68-istă ori şcolită de stânga studenţească revoluţionară, cea netraumatizată de regimul marxist relativ lax, impus de sovietici fostei RDG, că dezastrul comunist e, totuşi, comparabil (chiar dacă nu şi identificabil) cu nazismul.

Invers, pare utopică orice tentativă de epurare de toate minciunile negaţioniste a istoriografiei est-europene. De ce anume ţin oare aceste neputinţe, nu doar erori, europene, la mai bine de trei sferturi de veac de la căderile în marile păcate?

Ţin, cred, de „insuportabila noastră uşurătate”, spre a-l parafraza pe Milan Kundera, de a le considera insignifiante şi de a le refula. De relaţia noastră, frapant de frivolă şi de accidentată, cu adevărul. De insuportabilele noastre tăceri vinovate, compromiţându-ne efortul de a ne apăra de tentaţii totalitare cu o naraţiune dreaptă, onestă, comună şi demnă de o Europă liberă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite